Reacţii

Nişte franţuji ne-au luat la mişto. Ştiţi povestea. Mă rog, tentativa lor de umor putea fi la fel de bine socotită o insultă gratuită, dar rămânem la ideea că ne-au luat în balon. Mari umorişti, mare televiziune. Ce să faci? Să le declari război? Să pui mâna pe par? Să le dai foc? Nu se face. La băşcălie răspunzi cu băşcălie.

Cum n-am la dispoziţie o televiziune, am luat-o pe cont propriu şi am încropit o replică la bătaia de joc franţuzească. Nu foarte inspirată, nici teribil de nervoasă. Cum spuneam, la băşcălie răspunzi cu băşcălie.  Textul a născut reacţii cu mult peste aşteptările mele. Cred că ar fi util să facem un scurt inventar al acestor reacţii, aşa cum le-am descoperit pe blog sau pe multele site-uri care au preluat textul.

– O bună parte din reacţii, lucru îmbucurător, s-a înscris în logica demersului. „Ne-au luat la mişto, îi luăm la mişto şi gata”. Fără patimă, inflamări ale ficatului şi rictusuri furioase.

– O altă categorie a fost  reprezentată de reacţiile de tipul: să le rupem gâtul, să le spargem molarul! La ficat, la ficat, vitejii mei! Vitejia asta online mi se pare excesivă. Şi inutilă. Chiar dacă în ultima vreme şi noi şi ei părem să ne fi plictisit de asta, prietenia dintre noi şi francezi durează de multă vreme şi are temelii solide. Nu cred că trebuie pusă în discuţie pentru că unii de pe acolo au mâncărici pe limbă, nici pentru că alţii, de pe aici, le dau replica.

– „Cine naiba sunt francezii să ne dea lecţii?” – a reprezentat o altă categorie. Aici răspunsul e simplu: nişte colegi de UE. Ceva mai pe picioarele lor şi oleacă mai respectaţi în lume ( putem discuta, la o primă ocazie, de ce şi cum). Nu poţi sub nicio formă ignora marea cultură franceză, de ieri şi de azi. Nu sunt de părere că le datorăm temenele, dar ar fi o prostie să ignorăm ce şi cât avem de învăţat de la ei.

– „Toată cultura şi bunăstarea lor e datorată imigranţilor”. Discutabil. Desigur, o parte din numele esenţiale ale culturii franceze îşi vor fi având rădăcinile altundeva. Dar şi din asta am putea învăţa. Mult. Pentru că francezii au reuşit să creeze acel fenomenal creuzet, acel mediu fertil în care să se afirme nu doar valorile lor, ci şi cei veniţi de cine ştie unde. Brâncuşi, Ionescu, Enescu, Istrati sunt doar câţiva români care s-au putut impune în conştiinţa universalităţii doar pentru că Franţa, patrie adoptivă, i-a primit şi le-a oferit ceea ce noi n-am fost în stare să le dăm. Aşa cum nici azi nu suntem în stare.

– Au existat apoi reacţiile din categoria: au dreptate, suntem nişte nenorociţi. Despre cei care gândesc astfel nu pot spune decât că vorbesc în numele lor şi al familiilor lor. Există tentaţia asta, de a ne aşeza pe jilţurile extremelor. Fie dăm dovadă de prisos de demnitate şi ne credem fără de cusur, fie găsim că tot ce e al nostru e atins de stricăciune şi fără de merit. Avem păcate, multe şi tot mai evidente. Mulţi dintre noi. Dar avem, încă, şi virtuţi. Şi lucruri care ne fac cinste. Fireşte că nici străinii nu vor preţui virtuţile noastre, câte mai sunt, dacă noi înşine le trecem sub tăcere şi le dăm tot mai mare preţ.

– În fine, au mai existat şi reacţiile: e licurici, deci în genunchi. „să nu cumva să traducă cineva textul ăsta că poate se supără francezii”. „sper să nu-i supărăm şi mai tare cu reacţiile noastre”. ” dacă îşi iau francezii Dacia e vai de mama noastră”. Staţi liniştiţi. Nu-şi iau Dacia. Nici Cora. Nici Auchan. Nici Carrefour. Nici BRD. Nici multe multe altele. Pentru că le aduc bani. Pentru că o parte din prosperitatea lor vine de aici.

E parte a tradiţiei noastre istorice îngenuncherea în faţa străinilor, fie că s-au numit turci, nemţi, francezi, ruşi, americani. Adeseori, de-a lungul istoriei, conducătorii acestei ţări şi-au căutat în străinătăţuri o legitimitate pe care nu o puteau obţine acasă. Mentalitate de vasali necârtitori. Şi bună parte din bogăţia ţării s-a scurs mereu spre acele străinătăţi, în căutare de bunăvoinţă. E şi asta una din explicaţiile sărăciei cronice a acestui popor vieţuitor într-o ţară bogată. Aşa se face şi că unii văd un mare succes în jenanta, dacă nu umilitoare întâlnire de la Washington a lui Băsescu. Dar asta e o cu totul altă discuţie.

Ca să închei, aşa cum am spus: la băşcălie răspundem cu băşcălie. Nu ştiu dacă era bine să fim buni creştini şi să întoarcem şi celălalt obraz. Nici nu cred că e bine ca, în genunchi fiind, să ne aplecăm şi mai adânc, aproape de umbletul râmei. Cum nu cred nici că e înţelept să ne aprindem peste măsură şi să naştem din asta motive de ură. Atât.