Tipul de la masa de alături are o faţă de om cătrănit. E îmbrăcat la costum. Mai degrabă corect îmbrăcat decât elegant. Bodogăne ceva, de unul singur. Mormăie şi strâmbă din nas. Are ceva din expresia moşilor de la Muppets. Rade iute supa şi mormăie nemulţumit. La felul principal ţâţâie într-una şi dă mărunt din buze. Desertul îi provoacă încruntări şi un nou rând de mormăieli. Are o faţă posacă, de om care îndură multe, prea multe. În fine, vine cafeaua. O soarbe cu o deloc disimulată expresie de dezgust. Cere nota. Aici lucrurile devin cu adevărat interesante.
Nota îi e adusă personal de către cel care am înţeles că e patronul restaurantului. Patronul se apropie de masa cu pricina cu faţa numai zâmbet. Exact când ajunge în dreptul mesei şi îi înmânează nota morocănosului îşi schimbă expresia cu una blazată, plictisită, parcă şi uşor nemulţumită.
– Cum v-a plăcut supa? îl întreabă pe încruntatul consumator.
– O mizerie!
– Înţeleg! Dar specialitatea casei?
– O porcărie. Nu înţeleg cum puteţi vinde asemenea porcării! Abia m-am abţinut să nu vomit.
– Mda. Sper că desertul…
– Un căcat. Ăla nu e desert. Aia e tortură.
– Înţeleg…
– … iar rahatul ăla pe care îl numiţi cafea e o spălătură de vase ordinară…
– Da. Înţeleg. Mulţumesc pentru observaţii.
Morocănosul plăteşte. Face semn că nu are nevoie de rest şi pleacă bodogănind, bătând din buze, dând din cap. Patronul îşi recapătă surâsul larg. Îi fac semn că vreau şi eu să plătesc. Are nota deja pregătită. Îl întreb în şoaptă ( morocănosul e încă lângă uşă, îşi îmbracă pardesiul):
– De ce îi suportaţi mitocăniile acelui personaj? Ştiu, clientul are întotdeauna dreptate, dar…
– Aaa. Domnul Mărunţelu? E client fidel.
Apoi adresându-i-se „domnului Mărunţelu”, care tocmai se pregăteşte să iasă pe uşă:
– La revedere, domnu’ Mărunţelu. Pe mâine.
– Da. Da… – mormăie Mărunţelu. Pe mâine. O să vin să faceţi iar experimente pe mine. Tâlharilor.
Şi iese.
Unul dintre episoadele seriei Seinfeld promoveaza „the soup natzi”, care este un personaj adevarat. Rolurile sint putin schimbate, in sensul ca circotasul este chiar proprietarul restaurantului si cei abuzati sint clientii. Acest personaj care are restaurantul in NY City isi terfelesti cleintii dupa bunul sau plac si uneori chiar ii da afara refuzind sa-i serveasca pe motive banale sau chiar inexistente.
Coada la usa restaurantului e incolacita pe linga cladire.
cacofonie neintentionata. scuze 🙂
O felie din viaţă văzută de la firul supei, îmbrăcată în cuvinte potrivite şi sugestive …
Am gândit, surâzând, că fidelitatea impune, totuşi, acordarea implicită a câtorva ponderate concesii!
Hmmm … Oare domnu’ Maruntelu n-o fi poporul roman , personalul restaurantului actuala Putere , iar patronul n-o fi chiar al nostru „Bachus-Imperatore” …??? 🙄
Deh,pacatul obisnuintei.. :))
Mizerabil post, ca toate celelalte de pe blogul ăsta execrabil.
Nici nu vreau să mă gândesc cu ce inepţii o să mă torturezi la următorul post. De pe acum simt că îmi ies din sărite.
Şi nici măcar nu scrii în fiecare zi. Mă mai enervezi la culme şi cu aşteptarea asta, până binevoieşti să-ţi postezi pe blog elucubraţiile.
PS Sper că ştii e glumă 🙂
Voiam sa ii dau „like”!
Ai un ‘like’ si de la mine!
Consumul e noua religie.
Doar banul este ochiul dracului!
Nu-mi vine să cred! :)) Parcă e extras dintr-un film absurd!
Numele clientului iaste ficţiune, scorneală au adevărat iaste?
Si totusi revenea zilnic Dl Maruntelu :)) Inseamna ca mancarea totusi era ok…acasa ce ii spunea sotiei oare cand punea masa? :))