Ultimul continent – fragment

Izolarea de lume, înstrăinarea,  nu se întâmplă atunci când fugi de ea în sihăstrie, în cine ştie ce grotă, impunându-ţi o ridicolă şi inutilă asceză. Lucrul acesta se petrece mult mai subtil, se insinuează, încetul cu încetul, până când devine o stare. Nu ştii dacă e înstrăinare sau alienare, dar, orice ar fi, alegi să-i spui înstrăinare. Cuvântul e mai frumos, ideea e mai convenabilă.
    Trăiesc între oameni, în societatea lor, chiar dacă am redus la minimum contactul cu ei. Interacţionez cu ei. Mai frecvent decât mi-aş dori, mult mai puţin decât ar fi socialmente sănătos. Îndepartarea aceasta, auto-impusă, nu e o psihotică aşezare într-un turn de veghe de unde să îmi imaginez că îi observ pe ceilalţi şi îi judec cu dispreţuitor dezgust. Dezgustul există, de multe ori. Dispreţul doar ocazional. Dar nu despre asta este vorba. Nici măcar de nevoia de singurătate. De fapt chiar nu am nevoie de singurătate, dar o găsesc preferabilă pentru că alternativa, din păcate, e nesatisfăcătoare. Comunicarea dintre ceilalţi ( ceilalţi- aţi observat cuvântul? Insist, totuşi, că nu e o psihoză) e superificială, lipsită de adâncime. Aproape întotdeauna grăbită, repezită, abreviată până la absurd, până la neinteligibil, până dincolo de ridicol. Până acolo unde încetează să mai fie comunicare şi devine doar emisie de semnale lipsite de sens. Ei se încăpăţânează să o numească, totuşi, comunicare.
    O tehnologie, care de cele mai multe ori mă depăşeşte, oferă instrumente tot mai sofisticate care să faciliteze accesul la comunicare. Paradoxal tocmai această tehnologie a alterat, a schimonosit ideea de comunicare, ducând-o într-un loc la care nu am acces. Şi nu am acces pentru că nu îmi doresc asta.
    Sub aparenţa simplificării şi informalizării, limbajul s-a degradat într-un mod pe care îl găsesc inacceptabil, devenind un rudiment de limbaj, care exprimă rudimente de emoţii. Poezia nu mai are nevoie de formă, de muzicalitate. Dezbrăcându-se de convenţia formei se leapădă apoi de nevoia de emoţie, explorând zone fetide, depozitul de deşeuri al umanităţii. Se dezvoltă o întreagă literatură a sordidului, o cultură a sordidului. Exerciţiul de maculare, însoţit de o adecvată pocire a limbii, definită ca desfăşurare stilistică, devine ritual obligatoriu pentru admiterea în cartierele cu biblioteci ale societăţii. O prosperitate murdară şi nu neapărat meritată a născut o nevoie inexplicabilă de sordid. Scufundarea în zoaie a devenit un demers intelectual necesar. Întotdeauna cu o ipocrită compasiune şi o rău disimulată condescendenţă faţă de nefericiţii supuşi scrutării, care chiar îşi duc existenţa în zoaiele unei societăţi imbecilizate, gonind haotic după o prosperitate pe care nu e în stare să o înţeleagă, după o abundenţă pe care nu ştie decât să o risipească.
    O tehnologie tot mai rafinată, tot mai complicată, e pe cale să nască un om primitiv, dezumanizat. Incapabil de exprimarea emoţiilor altfel decât prin grohăieli semiarticulate, prin onomatopee sau, în cel mai fericit caz, prin limba aceasta nouă, redusă, amputată, desfigurată. Poate omul cel nou nici nu are emoţii de exprimat. Doar nevoi. Primare. Sau primitive. Iar pentru acestea nici nu este nevoie de rafinament stilistic, nici de întorsături persiene din condei.
    Mi s-a imputat ades că nu înţeleg eu lumea. Nu am niciun fel de problemă în a valida această imputaţie. Am însă nevoie să o înţeleg pentru a spune că nu mă mai simt bine în ea?
    Am fugit mult de la subiect. Nu ştiu de ce. Nu simt nevoia să îmi justific însingurarea. Îmi este suficient dacă sunt lăsat să mi-o trăiesc. Nu am nevoie să îmi argumentez fuga de lume. Am nevoie însă să îmi repet mereu lucrurile acestea, să privesc chipul hâd al lumii, pentru a-mi infrânge tentaţia care, uneori, rar, e drept, mă încearcă. Tentaţia de a mă întoarce iar în ea.