Europa- poză de (sex în) grup

La CNN, un comentator ( căruia, să fiu iertat, nu i-am reţinut numele) făcea următoarea remarcă despre deciziile adoptate la recent încheiatul summit european: „europenii au trecut de la faza iniţială, a negării, la faza subevaluării problemei, iar acum au ajuns, în fine, la faza la care recunosc existenţa problemei”. Ce nu spunea omul, altfel onorabil reprezentant al Wall Street-ului, era tocmai chestia esenţială: în ce constă, de fapt, problema? Exact lucrul acesta a lipsit în toate discuţiile din ultimele zile. Un enunţ, clar, răspicat şi lipsit de echivoc, al problemei. Toată vorbăria de zilele acestea s-a centrat pe „soluţiile” propuse ( se citeşte „impuse”) de către Merkozy, la o problemă care încă nu a fost enunţată foarte limpede de nimeni.

S-a vorbit despre „salvarea euro”, „criza datoriilor suverane”, „problema grecească”, „problema italiană”, etc. etc. Una peste alta s-a construit o imagine apăsătoare, de iminentă apocalipsă. Un singur lucru a lipsit ( şi continuă să lipsească): enunţul riguros al problemei! Desigur, mulţi dintre noi suntem îndeajuns de informaţi şi echipaţi cu suficientă cultură economică pentru a înţelege atât natura adevăratei probleme cât şi cauzele ei, ca atare să ne formulăm propriul enunţ pentru mult discutata „problemă”. Şi aici lucrurile devin cu adevărat interesante, pentru că, odată încheiat acest exerciţiu, ne găsim în situaţia de a constata că soluţiile propuse de liderii europeni nu rezolvă, de fapt, problema. Cel mult putem discuta despre reducerea impactului efectelor. Iar, la o discuţie mai riguroasă, vom constata că, de fapt, bogaţii Europei sunt pe cale să îşi pregătească o barcă de salvare (despre care nu ştim încă dacă va pluti), iar pentru construcţia acestei bărci de salvare au decis să-i pună la jug pe amărâţii Europei.

S-a dorit impunerea ideii că o eventuală prăbuşire a economiilor din zona euro ar antrena prabuşirea euro, iar impactul acestei prăbuşiri îi va afecta sever şi pe cei aflaţi în afara spaţiului euro. Demonstraţia acestei teze ar fi asigurată de interdependenţele evidente dintre economiile europene. Lucrurile nu stau chiar aşa. Îndrăznesc să afirm că lucrurile stau, de fapt, exact pe dos! Chiar dacă asta mă pune în situaţia incomodă de a contrazice armate de „specialişti” şi  „experţi” care au sarcina de a ne demonstra că albul e negru.  De ce ar fi România vulnerabilă, într-o astfel de situaţie? Pentru că astăzi România nu mai are niciun fel de control asupra propriei economii! Toate pârghiile care ar permite ajustările necesare sunt controlate altundeva decât la Bucureşti. Sectorul financiar bancar nu mai e al nostru, sectorul energetic şi principalele industrii nu mai sunt ale noastre, iar politicile fiscale sunt comandate de către FMI.

O eventuală prăbuşire a zonei euro ar fi putut fi profitabilă pentru România, dacă am fi avut capacitatea de a mai exercita un minimum control asupra economiei. Capitalurile care ar fi evadat din zona de dezastru ar fi putut găsi refugiu prielnic aici. Ori tocmai asta încearcă să împiedice Sarkozy şi Merkel! Asta este esenţa „pachetului de soluţii” propus de killerul franco-german: blocarea căilor de evadare a capitalurilor, dinspre tot mai vulnerabilul spaţiu euro, către economiile non-euro din Est. În condiţiile în care, aşa cum spuneam puţin mai sus, România (şi asemeni ei şi alte state din Est) nu mai are mijloace de control asupra propriei economii, fiind extrem de vulnerabilă, a fost constrânsă să accepte planul franco-german, pentru a evita atacurile concertate asupra economiei sale.

Aşa zisul Mecanism European de Stabilitate, s-a tot spus acest lucru, constată o stare de fapt care devenise evidentă de multă vreme: existenţa a două categorii de state europene. În condiţiile acordului, decalajul dintre statele dezvoltate şi celelalte nu va face decât să crească. În vreme ce România, condusă de imbecilii Boc şi Băsescu, s-a aruncat, începând din 2009 într-o austeritate crâncenă, auto-impusă, blocând orice motor al dezvoltării, statele din Vest au înregistrat în aceşti ani deficite enorme,  au pompat în inflaţie la greu,  evitând atât cât s-a putut sufocarea propriilor economii. În „spaţiul euro” a domnit o dulce nesimţire. Toată lumea anticipa prăbuşirea iminentă şi cu toţii au folosit „zona euro” ca pe o groapă de gunoi, în care au deversat deşeurile propriilor economii. În frunte cu Germania şi Franţa! Deficitele, asumate conştient, de către aceste state, au oferit un răgaz propriilor economii, permiţând o relativă întremare şi consolidare. Acum groapa de gunoi s-a umplut, dă pe dinafară, iar proprietarii ei ne anunţă că, dacă ne deranjează mirosul, va trebui să facem şi noi pe gunoierii! Altfel este posibil ca tot gunoiul ăla să fie mutat în curtea nostră. Şi, aşa cum am spus mai sus, nu mai avem de multă vreme controlul propriei  curţi.

Textul tratatului conţine ceva extrem de interesant ( sublinierile sunt din chiar textul tratatului!):

„In order to ensure that the ESM is in a position to take the necesssary decisions in all circumstances, voting rules in the ESM will be changed to include an emergency procedure. The mutual agreement rule will be replaced by a qualified majority of 85% in case the Commission and the ECB conclude that an urgent decision related to financial assistance is needed when the financial and economic sustainability of the euro area is threatened.”

Din acest moment orice discuţie despre suveranitate nu-şi mai are sensul. Vă atrag atenţia că din acest moment, Merkozy poate lua, peste capul nostru a b s o l u t  orice decizie socoteşte de cuviinţă, în ce ne priveşte, pentru a asigura… sustenabilitatea financiară şi economică a zonei euro! Din care nu facem parte!

Hai să o spunem simplu şi deschis: zona euro nu e problema noastră! E a lor!  Să se spele pe cap cu ea! Să facă exact ceea ce ni s-a recomandat nouă să facem atunci când aveam probleme, iar „solidaritatea european” se rezuma la ameninţări, expulzări şi voturi contra! Prăbuşirea zonei euro ne poate afecta şi pe noi? Da, se încearcă acreditare acestei idei şi este posibil, dar într-o măsură mult, mult mai mică decât se încearcă să ni se demonstreze. Până una-alta e problema lor! Şi nu-mi spuneţi că acesta e un tip de gândire deloc european! Merkel şi Sarkozy tocmai ne-au demonstrat că e foarte european!

Cum politica noastră externă ( şi implicit cea europeană ) e un adevărat dezastru, desigur, am înghiţit fără apă absolut tot ce ne-a servit Merkozy. Pentru că avem un preşedinte dependent de  sucul de licurici. Probabil că nu puteam evita, în cele din urmă, semnarea tratatului, dar ar fi trebuit să încercăm să scoatem tot ce se putea scoate, cu acest prilej, din negocieri: aderarea la Schengen, ridicarea restricţiilor pe piaţa europeană a muncii, pentru români. Asta dacă nu eram reprezentaţi atât de ruşinos de incalificabilul personaj numit Băsescu. Imbecilitatea autorităţilor române este pur şi simplu strigătoare la cer! Băsescu şi Boc încă nu au habar care sunt condiţiile pe care le-am agreat. Nici Boc, nici Băsescu nu ştiu ce au semnat. Niciunul dintre ei nu ştie dacă România va trebui să participe la recapitalizarea FMI şi cu ce sumă. Habar nu au! Aşteaptă să stabilească Bruxelles-ul ( de fapt Paris-Berlin) şi să le comunice şi ei. Că ei au semnat în alb. Să plătească boii de români! Drept mulţumire că sunt trataţi ca ultimii dintre europeni!

Ca să fie balul complet, aseară, într-o intervenţie la Realitatea TV, Adrian Vasilescu a socotit oportun să ne tâmpească în faţă pe toţi. Personajul a devenit, de multă vreme, insuportabil. Nu cred că mai există vreo îndoială că el, dar mai ales şeful lui, mult şi fără rost lăudatul Isărescu, nu mai servesc, de mult, interesele României. Ba, deja e o certitudine, lucrează sistematic împotriva acestor interese. Vasilescu ne-a anunţat, senin şi tembel,  că încă nu ştim dacă vom da bani pentru recapitalizarea FMI. Şi nici nu ştim câţi vom avea de dat! Ăştia sunt zdraveni la cap? Păi, pe ce pizda mamii voastre v-aţi dat acordul, imbecililor? Îl lămuresc eu pe Vasilescu: vom da bani! Vom da!

Adăuga Vasilescu, cu o nesimţire care m-a adus în pragul crizei de nervi, că, oricum, dacă vom fi în situaţia de a plăti,contribuabilul român nu va trebui să îşi facă probleme, că nu el va da banii.  Explicaţia lui Vasilescu mergea mai departe: banii vor fi daţi pe filieră bancară! Ei, da! Şi eu credeam că o să-i ducă Băsescu în rucsac! Somat să precizeze sursa acelor bani, Vasilescu a insistat că ei nu vor veni „de la români”, ci „de la banca naţională”. Şi Banca Naţională a cui pizda mă-sii e, Vasilescule? A lu’ mă-ta? A lu’ tac’tu? A lu’ Isărescu? Şi banii de acolo nu sunt luaţi din împrumutul de la acelaşi FMI  căruia îi donăm nişte miliarde?  Şi banii ăia nu trebuiesc plătiţi tot de noi, nesimţitule?

Crizele cu care ne tot luptăm de vreme bună sunt de fapt râgâielile unui sistem care trage să moară. Sistemul capitalist e răposat, dar se inventează noi şi noi maşinării care să pompeze sânge în hoitul care a început să pută tot mai tare. Exact asta se întâmplă şi acum. Pentru a salva marele capital, toţi ceilalţi vor trebui sacrificaţi. Şi sunt sacrificaţi. Ce n-au vrut să priceapă dobitocii care se socotesc elita conducătoare a planetei este că decesul comunismului nu a însemnat în niciun fel că , brusc, capitalismul a devenit un sistem mai sănătos.

SUA, preocupată de propria supravieţuire, i-a anunţat oficial pe europeni: v-am născut o criză, luaţi-o şi spălaţi-vă pe cap cu ea! Noi avem altă treabă, interesele noastre s-au mutat acum spre Asia. Pa!  Americanii par să fi înţeles că Europa nu mai are resursele cu care să-şi oblojească beteşugurile şi fac tot mai galeş din ochi spre ţările din BRIC, care înseamnă pieţe, resurse, forţă economică. În timpul ăsta noi pupăm în cur merkozy-ul şi continuăm să avem relaţii reci cu Rusia, ciudate cu China şi inexistente cu ceilalţi. Noroc cu Mazăre care mai lucrează la prietenia româno-braziliană. Şi ne căinăm când cei de la The Economist constată că vom avea un an al dracului de greu. Mare descoperire au făcut cei de la The Economist! Pentru români 2012 va fi un an greu. N-a fost greu şi 2009? Şi 2010? Şi 2011? Ce s-a schimbat în România pentru ca 2012 să fie altfel? Hai, să trăiţi portocaliu!