Musiu, nu se mai poate!

În articolul de astăzi, din „Adevărul”, domnul Andrei Pleşu îşi anunţă încetarea colaborării cu ziarul patronat de Dinu Patriciu. Eseistul se declară expirat obosit de neîncetatul murmur care îl înconjoară.  Zumzetul forumiştilor, gâlceava comentatorilor, rumoarea celorlalţi lucrători cu verbul, reproşurile unora, tăcerile altora, toate par să îl fi epuizat pe reflexivul domn Pleşu. Aşezarea partizană a opiniilor ( evidentă, întotdeauna, doar la ceilalţi), sminteala colectivă (din care întotdeauna observatorul se socoteşte exclus), prisosul de invective, deficitul de elogii, toate îi provoacă o corpolentă mâhnire domnului Pleşu. Gălbenuşul de ou, Dinu Patriciu, viteza luminii, ascuţitoarea pentru creion, zaţul din cafea, ciucurii de la perdele – toate s-au adunat pentru a-l împiedica pe eseist să mai colaboreze cu „Adevărul”.

Sentimentul acesta de înstrăinare, evocat de domnul Pleşu, îmi e perfect de înţeles. Aş putea înţelege fără probleme depărtarea pe care o resimte cărturarul care nu îşi mai află locul în zgomotul unei lumi care dă tot mai puţină îngrijire cuvântului bine potrivit şi gândului cuviincios rânduit. Pot fi alături de omul de carte care îşi cere sanctuar în bibliotecă, departe de o societate cu rele năravuri şi valorile morale descompuse de necroză. Există, totuşi, ceva care îmi anchilozează membrul solidarităţii, îmi refuză impulsul devălmăşiei, îmi strică osia compasiunii. Iar acest ceva este enorma ipocrizie a dezamăgitului domn Pleşu.

Vorbesc despre ipocrizie. Una obeză, gâfâind, grohăind de sub voalul prea străveziu al demonstrativei mâhniri. Pentru că, aflăm mai la vale, în epistola domnului Pleşu către cititori, năduful ( în cele din urmă la asta se rezumă totul) său e stârnit, hrănit şi gâdilat pe burtă de o chestiune extrem de concretă şi imediată. Nu stricăciunea ideii, nici precaritatea îmbinării vertebrelor, ci o sfadă în fundul curţii e sămânţa bâzdâcului său. Domnul Pleşu e scos din sărite de Cartianu. Simplu şi limpede. Care Cartianu are un schimb de bale cu amicul Dinescu. Şi uite aşa scârba metafizică e înlocuită de  cârdăşie -sora mai puţin virtuoasă a solidarităţii.

Domnul Pleşu e revoltat de insalubra proximitate a personajului numit Cartianu. Care e un sfertodoct, promiscuu intelectual şi moraliceşte. Sunt de acord. Cartianu, în lumea organică, nu-şi găseşte echivalent decât în productul defecaţiei. Dar asta nu s-a întâmplat brusc, într-o marţi după amiază. Cartianu a fost acelaşi personaj sulfuros şi până acum, în buna perioadă în care domnul Pleşu a livrat sistematic la gazeta condusă de personajul pomenit. Imputata pendulare între Coelho ( autor care, altfel, e bine publicat de editura amicului Liiceanu) şi Dan Diaconescu exista şi în perioada în care, în aceeaşi gazetă, condusă de acelaşi Cartianu, domnul Pleşu presta din condei. Pentru domnul Pleşu, Cartianu a devenit un neam prost pentru că s-a luat de Mircea Dinescu. Rea articulare a legăturii de cauzalitate! Dimpotrivă, Cartianu s-a luat de Mircea Dinescu pentru că e neam prost. Şi neam prost a fost şi în vremea când domnul Pleşu îi era colaborator zelos.

Supărat pe Dinu Patriciu şi Cartianu, domnul Pleşu nu merge cu revolta până acolo încât să renunţe la „Dilema Veche”, care paşte în continuare pe moşia lui Dinu Patriciu. Vertical, cum ar veni, dar nu foarte, că putem zgâria tavanul. Uite aşa, ceea ce ar fi trebuit să treacă drept un exerciţiu de morală se reduce la un transparent şi zgomotos ultimatum, adresat aceluiaşi Patriciu. Pentru că, finalmente, aşa se traduce enervata epistolă a lui Andrei Pleşu: musiu, nu se mai poate! Ori eu, ori mitocanul!

Cinstit să fiu, cu toate cele deja spuse, în locul lui Patriciu n-aş ezita să-l aleg pe Pleşu. Cred, totuşi, că totul se va epuiza în normalitatea caragialeanului „pupat toţi Piaţa Independenţii”.