Nea Stere are talk show

Pe nea Stere n-ai cum să-l eviţi. Când e decis să te bage în seamă, nu ai cum să te fofilezi. E mereu acolo, pe banca din faţa blocului, păzind cu vigilenţă universul ( micro, macro şi angro) să nu cumva să o ia razna. Shakespeare a avut-o pe doamna brună, Eminescu pe Veronica, nea Stere îl are pe nea Mătreaţă. Amândoi ţin la adresarea cu „nea”. Pentru că – a citit Mătreaţă undeva – neaua e simbolul purităţii, imaculării.

– Ooo, vecinu’! Un’ te furişezi aşa, vecinu’?

-…

– Şi eu, pe aici cu bezmeticu’ ăsta de Mătreaţă… Că tre’ să vină alde Belu, să facem talk show.

Belu? Cimitirul? Nea Stere are multe… ciudăţenii ( de ce am evita tocmai acum eufemismele?), dar asta parcă e mai cu moţ. Chiar îmi e imposibil să îmi imaginez că cimitirul se va deplasa până în faţa scării noastre de bloc, pentru un talk show cu nea Stere.

-Belu? Cimitirul? vocalizez un ou de mirare.

– Hehehe! hlizeşte nea Mătreaţă. Nu, domnu’. Belu Fântână! Zis Belu Capacitate. Zis Lanterna Omenirii. Zis Molozov.

– Nu-l ştii pe Belică al nostru, vecinu’? trage nea Stere o uimire şi o duşcă din sticla de ţuică.

– Nu…

– Hai, că se rezolvă acu’. Uite-l că vine.

Pe nea Stere şi nea Mătreaţă nu vi-i mai descriu de multă vreme. Vă sunt cunoscuţi mai mult decât ar fi decent. Dar făptura care se apropia de noi, rânjind cu gura până la aluniţa de pe ceafă, nu am cum să nu v-o descriu.  Omul era scund de statură. Scund însemnând maximum un metru şaizeci. Pe creştet avea un fes ţuguiat, pe care se fugăreau dungi roz, verzi, mov şi galbene. Iar în vârf urla către retină un moţ enorm, roşu. Sub fes o faţă mică, rotundă, hlizită, pe care doi ochi mici, căprui-verzui priveau în mod independent, în direcţii total diferite. Rânjetul exagerat de larg lăsa la vedere o gură în care doar vreo doi-trei dinţi mai stânjeneau intrarea aerului. O pufoaică de o culoare imprecizabilă şi nişte pantaloni de doc, care văzuseră multe de la facerea lumii.

Omul vine şi se pupă pe bot cu nea Stere. Apoi cu nea Mătreaţă. Pe urmă mă studiază cu ochiul stâng, în timp ce cu ochiul drept măsoară cantitatea de ţuică din sticla lui nea Stere, care, om de lume, face prezentările:

– Băi, Lanternă! Dânsu’ e Vecinu’! Vecinu’, ăsta-i Belu, Lanterna Omenirii!

Făptura mă împunge cu un rânjet şi îmi întinde o mână mică şi neviciată de stricăciunea săpunului. Se recomandă:

-Belu! Analist prolific!

Prolific? Prolific, a zis. Îmi dau seama că am spus asta cu voce tare. Mă lămureşte, competent, nea Mătreaţă:

– Are unşpe copii.

– Zece, îl corectează Lanterna Omenirii. Al unşpelea-i pâ drum.

– Încântat- demonstrez eu că pot fi teribil de ipocrit.

Nea Stere e mulţumit. Grupul său de dialog social capăta consistenţă, pe zi ce trece.

– Ia zi, Belică! Scăpăm de Boc!

Piticania se foieşte în pufoaica recuperată din vreo organizare de şantier, îşi drege glăsciorul piţigăiat, apoi pe un ton care se vrea grav emite:

-Hm. Contextu’ e favorabil. Se poate organiza un balamuc care să-l facă opoziţia care să-l dea jos şi să puie un guvern de prim ministru tehnocrat care…

Omul turuie. Făra virgulă. Fără pauze de respiraţie. Nea Mătreaţă mijeşte ochii, înţelept şi alcoolic. Şi cere precizări:

– Tehno… cum? Ce-i ăia? Ingineri?

– Nu, bă! explică doct Lanterna Omenirii. Artişti dă calculator. Tehno e muzica d-asta dă care ascultă alde Jaxon, fiu’mio ăla mare. Aiureli d’ale lor care place la lume acum.

– Aha! se dumiresc proprietarii băncii din faţa scării mele de bloc. Deci pică Boc?

– Trebe.

– Şi Băsescu nu zice nimic?

– Nu. Că şi el vrea un intelectual de tehno, că s-a plictisit de piticu’ ăla.

– Păi, de ce-l faci, bă, pitic? Tocmai tu? se miră anapoda nea Stere.

– Dă-l dracu’. N-are viziune. Pică. Pune Băsescu intelectual de ăla. Că aşa merge treaba. Ai coate, ai parte!

Proverbul revizitat de Molozov are, recunosc, mai mult sens decât varianta originală.

– Şi scăpăm de criză, dacă -l schimbă? moderează şi nea Mătreaţă dezbaterea.

– Păi, cu criza care este, eu zic aşa, ca analist de economie care sunt…

-A, aveţi studii economice? îmi scapă în vorbe un pui de surprindere.

– Esperienţa! Că sunt espert în economii, care le fac că cumpăr doar de la Penny Market, la promoţii.

– Am înţeles…

Nea Mătreaţă râde cu toată gura:

– Ăştia e economic, vecinu’. Că e mulţi. Şi trăieşte din pensia lu Belică…

– … pe caz de boală – vine şi necesara lămurire.

– … bagă în ei la cartofi fierţi…

– E buni! se făleşte Lanterna. Face bine la epiderma maţelor.

– Hai, bă că nu asta vorbeam! cere nea Stere revenirea la desfăşurător.

– Da, da! se supune nea Mătreaţă. Ia zi, Belică. Ce facem, bă, ne comasează ăştia?

– Bă, Sterică… Bă… Alde cumnată-mio i-a comasat la cort când şi-a botezat băiatu’ şi a ieşit bine. Că a făcut economie şi dă banii ăia a adus lăutari şi a mai luat un butoi de vin de la unu’. Dacă e băutură destulă şi e lăutarii buni, e bine şi comasaţi, bă. E economie.

Omul e clar competent economic. Talk show-ul continuă. Aflu că ăştia trei sunt decişi să-l voteze pe ăla care dă bani la fotbal; că Venezuela (nevasta lui Belu) s-a înscris de cinci ori în PUNR, săptămâna asta, pe pâine şi covrigi; că Sarkozy are un frate lăutar, la Bârlad; că Dan Diaconescu nu-i serios, că nu-l mai cheamă pe Tolea; că Băsescu i-a vândut flota unui turc care vinde legume în angro etc. etc.

Profit de faptul că cei trei s-au aprins cu dezbaterea şi mă strecor, uşurel, uşurel. Plec. Mai aflu doar că noi avem un potenţial enorm şi soluţia ieşirii din criză:

– Ţiganii e mai mulţi ca chinezii! Dacă îi punem p-ăştia la treabă, îi rupem şi pă americani…

– La ce treabă să-i pui, bă, pe ăştia? La furat?

– Nu, bă! La cântat la nunţi! E şapte miliarde de oameni. Asta vine 3 miliarde juma dă nunţi. Că unii e însuraţi, e şi curişti, da’ mai divorţează, mai face şi botezuri. Dacă la toate nunţile face monopol de cântat ţiganii noştri, cu speciale cu tot, la o mie de euroci pă nuntă, păi tu-ţi dai seama câtă valută aduce ăştia?

– Şi ce? Că nu plăteşte impozite…

– Da, bă. Da’ atunci ne punem noi pe furat de la ţigani, că acu’ fură doar ei de la noi.

etc. etc. etc.