Leapşa supravieţuirii

În vreme ce nord-coreeni îşi jelesc zeusul, Lucia scrie despre câteva întâmplări care îi întăresc nădejdea că pe Terra ne aflăm foarte aproape de apariţia primei forme de viaţă inteligentă. La coreeni jelirea e organizată riguros, nu se jeleşte haotic, dezorganizat şi fără procedură. Mai întâi oamenii muncii din industria metalurgică. Jelanie nr.1, cu cenuşă în cap, „cui ne-ai lăsat, nea Kim? Cui ne-ai lăsat?”. Apoi oamenii muncii de pe ogoare. Jelanie nr. 2b, versiunea cu ţărână în cap: „Tovarăşe Kim, tovarăşe Kim, cum ai plecat tu să organizezi revoluţia în raiul ăla care nici nu există!”. „Bă, tu ăla cu mustaţă, din rândul trei! Plângi că te ia mama dracu’! Şi tu, tovarăşa cu batic, din spate, mai cu angajament. Să suferi!”- conduce un tovarăş munca de bocire a marelui conducător. Urmează tovarăşii cu munci de răspundere, tovarăşii din armată, pionierii etc.

La noi, Boc şi Băsescu salvează economia. Merkozy salvează Europa. Obama salvează … nu salvează nimic, dar se simte bine. Mda, poate că Lucia se grăbeşte. De ce ne atârnăm, totuşi, nădejdea?

… Iarnă grea.  Crivăţul muşcă din aer peste obcini. Maşina se opinteşte din greu prin nămeţi, pe serpentine, scuturată zdravăn de câte o rafală de vânt. Când şi când o simt fugind într-o parte, derapând atunci când roata muşcă din câte un petec de gheaţă. Iar vântul urlă, înfuriat că un străin a cutezat să calce un ţinut care e numai al lui. Mâinile mi-au îngheţat pe volan, iar ochii mi-au obosit. Îmi lăcrimează. Cu greu reuşesc să găsească potecă prin răbufnirea albă de zăpadă învolburată, care se revarsă fără contenire dintr-un cer care nu se mai vede.

La un punct, undeva pe marginea drumului desluşesc două mogâldeţe. Doi prichindoci, care abia se văd în urgia albă, ghemotoace înghesuite sub două cuşme mai mari decât ei. Îmi fac semn cu mâna. Opresc. Maşina derapează uşor spre stânga, apoi mai iute spre dreapta şi apoi se opreşte, înţepenind într-un dâmb de zăpadă. Cei doi piticuţi vin în fugă, luptând cu nămeţii. Când au deschis portiera, mai întâi a pătruns înăuntru un vâjâit teribil aducând cu el aer îngheţat şi risipă de nămeţi; abia apoi, după ce s-au scuturat bine de zăpada care le devenise un al doilea veştmânt, cei doi piticuţi au urcat în maşină.

– Săru’mâna! au spus amândoi intr-un glas. Vesel glas, râzând glas, nepăsător la urgia de afară.

– Bună ziua, flăcăi! le răspund. Bună ziua, nu săru’ mâna, că nu-s popă!

Chicotesc amândoi. Ştiţi merele de Bucovina? Cele roşii, aprinse ca focul cel bun şi cu prisos de zeamă dulce şi parfumată? Câte două astfel de mere se coceau pe obrajii voinicilor mei de-o şchioapă. Iar în ochi, o pereche de ochi negri, alta de ochi albaştri, lucea o veselie plină de poznă.

– De unde veniţi voi pe vremea asta?

– De la şcoală! răspunde perechea de ochi albaştri, trăgându-şi nasul.

– Păi, vă încumetaţi voi la şcoală pe aşa vreme? dau glas mirării.

– Da’ cum? se miră ei de aşa neghioabă întrebare.

În cele din urmă maşina iese din dâmbul de zăpadă în care se oprise şi opintit ne duce mai departe, pe serpentine, pe drumul spre Suceviţa. Cei doi fii ai zăpezii şuşotesc în legea lor. Cel cu ochi albaştri scoate caietul şi începe să buchisească, urmărind cu degetul şi mişcând uşurel din buze. Cel cu ochii negri stă cu nasul lipit de geam şi priveşte spre răfuiala omătului cu lumea. Tresare şi îl întrerupe pe celălalt:

– Nu-i bini, măi! Şi ai scris tu acolo, măi? Familia şeia di cari îi vorba îi revista di la Oradea, măi. Ia vezi! Nu-i familia dânsului!

Mă încearcă un zâmbet.

– Unde trebuie să ajungeţi? întreb.

– Acasă, la poşta veche! Încă olecuţă şi-am ajuns! Îi casa şeia uitată pi culmea dealului! mă lămureşte cuşma cu ochi negri.

– Şi vă place la şcoală? mai întreb într-o doară.

– Da’ cum? se miră iar ochii albaştri.

– Ni plaşi! întăreşte şi cel cu ochi negri. Că învăţăm carti.

– Da? mă prefac eu surprins. Şi ce învăţaţi voi acolo?

– Despre domnul Mihai Eminescu! răspund amândoi într-un glas. Cel cu ochi albaştri îşi trage nasul. Cel cu ochi negri şi-l şterge cu dosul mânecii.

– Asta chiar merită osteneala – şoptesc mai mult pentru mine. Ştiţi voi cine era cel mai apropiat şi drag prieten al… domnului Eminescu?

– Da’ cum! sare cel cu ochi negri, aplecându-se peste scaunul meu. Domnul Ion Creangă!

– Aşa e!

O rafală puternică scutură din nou maşina. Piticii chicotesc. Apoi ochii albaştri mă trag uşor de mânecă.

– Iaca, am ajuns! Colea îi casa noastră. Nu se vedi că-i zăpadă! Ni lasaţ’ şi pi noi?

– Da’ cum! răspund şi eu în joacă.

Piciul cu ochi negri se scotoceşte în traistă şi scoate de acolo un măr pe care mi-l dă drept plată. A fost singura dată când am acceptat plată de la un drumeţ.

– Mulţămim că ne-aţi adus! Săru’ mâna! spun ei iar într-un glas şi deschid portiera, să coboare.

– Nu mi-aţi spus cum vă cheamă!

– Pi mini mă cheamă Ionică! răspunde cel cu ochi negri. Iar lui îi zice Mihai.

– Sunteţi fraţi? mai apuc să întreb.

– Nu! chicotesc amândoi. Prieteni.

Şi se pierd în zăpadă.

Acum ştii, Lucia, de unde îmi mai vine un boţ de nădejde?