Cinstit să fiu, nu îmi e deloc familiară tehnologia colindatului. Dincolo de „lerui-ler”, care mi-a devenit involuntar şi în mod confuz familiar, îmi scapă multe dintre detaliile „tehnice” ale uratului zgomotos şi vag rimat. Am presupus, o vreme, că există o anume rigoare, o ordonare a colindelor, o sincronizare a acestora cu istoria biblică a naşterii, amendată de sesizabile reminiscenţe păgâne. În fine, găseam firesc ca versul „astăzi s-a născut”, cântat cu voce rebegită, să fie potrivit zilei de Crăciun, Naşterii Domnului, nu ajunului, nici zilei următoare. Steaua, am socotit, e inutilă şi lipsită de sens în prima zi de după Crăciun.
Lucrurile par a nu mai funcţiona deloc astfel. Un talmeş-balmeş, o inflaţie de sărbătorism, o epidemie de urări, par să fi anulat orice urmă de solemnitate a evenimentului. Totul pare transformat într-o hărmălaie consumeristă aproape lipsită de sens, o haotică şi zgomotoasă celebrare a mercantilismului lipsit de orice scrupul. Colindul în sine devine lipsit de sens. Trebuie doar să îţi cumperi un bilet şi poţi intra la un concert de colinde, ţinut de un specialist. Sau poţi cumpăra un CD cu marfa respectivă. Ca în orice domeniu, există lideri de piaţă, există branduri consacrate, copii ieftine şi contrafaceri.
În zilele din urmă, mi s-a perindat pe la uşă o puzderie de colindători. Un adevărat supliciu, pe care, de silă, de milă, a trebuit să-l mai şi răsplătesc. Mi s-a explicat blajin că „aşa e obiceiul”. „Colindătorul” trebuie răsplătit pentru abnegaţia cu care îţi torturează timpanele şi reziduurile de simţ estetic.
Mai întâi a fost soneria. Insistent, enervant, mult prea matinal. Până să deschid uşa, de dincolo de ea răzbate o forfotă neplăcută. Câţiva puberi, trei la număr, mestecând gumă, cu mâinile înfipte până la coate în jeanşii excesiv de largi, şepci întoarse cu cozorocul la spate. Unul dintre ei hlizeşte şi butonează la telefonul de ultimă generaţie. În timp ce rumegă la gumă, cel care pare a fi liderul găştii mă ia din scurt: „’ţi c’ ’lindu’ ?”. Nu apuc să răspund că începe un trio de răgete înfiorător. Hlizitul continuă să rumege şi să butoneze la telefon, zbierând ca apucatul, ceva cu o căprioară cuprinsă de năbădăi. Şeful lor scoate o talangă din jacheta lăbărţată, inscripţionată cu tot felul de prostii. Talanga anunţă încheierea supliciului. Cel de al doilea dintre ei strânge pumnul la piept, apoi, lăsând capul să alunece într-o rână, aruncă pumnul în faţă cu semnul victoriei, ca un rapper de succes ce este. Colindătorul şef împunge cu bărbia spre mine, într-un semn lipsit de echivoc: bagă! Trei lei ar trebui să le fie de ajuns- cred eu. Ei cred altceva. Asta e.
Eheeeei, cand eram copil, asteptam cu sufletul la gura vremea colindatului. Si fiecare strigatura, la vremea ei. Faceam repetitii si ne pregateam din timp traista in care urma sa indesam covrigii, colaceii, merele si nucile primite.
Acum e suficient sa ai buzunar. Nici macar nu se poate numi”colind” ceea ce se intampla zilele astea. E un fel de cersetorie mascata.
Noroc ca in coltul asta de lume, nu prea ajunge nimeni. Asa sunt scutit de toata mascarada asta.
Cine te-a pus sa te muti la oras Raby ,o stiu parinti sau pe ei ia adus bunicii , cu asta am ramas .Da la sat cum o fi ,dumnezeu stie ,trag nadejde ca intr-un colt de lume pe un coclau or mai fi citiva coconi care sa zica o colinda pe covrigi si mere ,ieri ,azi si mai ales miine !!!.