Istoria repovestită: Cristofor Columb şi descoperirea tutunului

În încăpătoarea sa cabină, de pe Santa Maria, Columb transpira. Trecuseră aproape două luni de când pornise din San Sebastian de la Gomera spre Asia, în căutarea Indiilor, şi opt luni de la ultima baie. Îşi ridică braţul stâng, aplecă nasul uşor, către subţioară, şi decise că mai poate amâna spălatul încă o lună. Maximum două. Hai, cel mult trei, dar nu mai mult. Oricum, spera ca până atunci să ajungă în India, iar acolo, după standardele locale, chiar în starea lui actuală, ar fi trecut drept un dement cu obsesia igienei, aşa că nu era mare zor. Cercetă roiul de muşte cu care împărţea cabina.

– Cu ce dracu’ s-or hrăni astea? … pa’ş’una, pa’ş’ două, pa’ş’ trei… pa’ş’ nouă. V-aţi înmulţit! Vă merge bine…

Ieri numărase doar treizecişiopt de muşte.  Unsprezece în plus. În ritmul la care se înmulţesc astea… dacă ar fi şi comestibile… Las’ să se înmulţească. Muşte bune, iberice. Catolice. Să vadă şi indienii ăia negricioşi ce e aia o muscă civilizată. Dar n-ar fi rău să fie comestibile, că proviziile sunt pe terminate.

– M-aţi chemat, senor?

Columb tresări. Roiul de muşte se năpusti spre foarte ispititoareul şi extrem de părosul trup al lui Fernando Sanchez, care stătea pe jumătate gol în faţa căpitanului său, scărpinându-se în fund.

– Când ai intrat, că nu te-am auzit?

– Mai adineauri… – cu un gest scurt, Sanchez prinse din zbor două dintre supusele majestăţilor lor catolice şi le aruncă iute pe derdeluşul gâtului. Columb îl privi dezgustat:

– Mănânci porcăriile alea?

– Merge. E cam sărate, da’ merge.

– Cum stăm cu proviziile? reveni Columb la subiect.

– Nasol!  răspunse Sanchez încercând să mai prindă o gustare din zbor, dar fără succes.

– Lasă, bă, muştele! Cum adică „nasol”?

– Naşpa. Rău. De rahat. De caca. De…

– Ho! îl întrerupse Columb pe devoratorul de muşte din recitalul sinonimic. Concret!

– Con… ce? De-ăla n-avem. Nici n-am avut. Poate la matale, în cabină.

Columb făcu ochii mici, privindu-l într-o dungă pe dobitocul din faţa sa. „Tot ce are mai bun marina spaniolă” pe dracu’. Adunătură de puşlamale, alcoolişti, poponari şi ciorditori.

– Concret, animalule. Adică… inventarul, exact, la zi.

– Păi… s-a termenat toate. Mai este două porţii de grec. Vreo patru-cinci porţii de portughez…

– L-aţi căsăpit şi pe portughez?

– Foamea, şefu’!

– Şi doar patru porţii au rămas?

– Era slăbănog. Dacă n-ajungem repede la kamasutriştii ăia… e nasol.

– Am înţeles. Mda. Măcar apă mai e?

– Ar mai fi.

– De băut sau de spălat?

– De băut sau de… ce-i aia?

– Nu contează! Columb decise că baia la care gândise mai devreme ar mai putea aştepta chiar şase luni, la o adică.

Sanchez reuşi să reducă populaţia de muşte din cabină cu încă trei exemplare.

– Bun. Poţi pleca! îl expedie pe Sanchez. Cum dracu’ aţi reuşit să terminaţi proviziile atât de repede?

– Păi, băieţii mănâncă. Ce să facă? Televizor nu, calculator nu… n-are ce face băieţii şi mănâncă. E singura distracţie.

– Când o să ajungem acolo… o să-i învăţaţi pe ăia cu năravurile astea. Bine. Liber.

– Şi diseară?

– Diseară ce?

– Măncare italiană?

– Altceva n-avem?

– Franţuzească?

– Merge. Ăsta e mai grăsun. Îl pândiţi, când adoarme.

– Las’ că ştim noi.

– Liber.

Rămas singur Columb reîncepu numărătoarea. Era curios să vadă cât de repede avea să se refacă populaţia de muşte. Preţ de o clipă se lăsă străbatut de gânduri. Dacă, totuşi, drumul spre Indii nu poate fi scurtat? Dacă nu vor găsi Asia, aşa cum nădăjduia? Dacă… Alungă repede gândurile şi îndoielile. Prostii. Ştiinţa modernă e infailibilă. Spre vest! Nu mai poate dura mult şi vor ajunge în Indii. Ardea de nerăbdare să-i vadă pe negricioşii ăia despre care auzise atâtea lucruri. Mirodenii, lucruri de preţ, dar şi multe ciudăţenii. Cică ăştia aveau cărţi întregi despre coţăială. Zvonuri! Mitologie! Ce naiba poţi scrie ca să umpli o carte? Se spune că în cartea aia erau descrise zeci de poziţii de… ptiu! Zeci de poziţii? Prostii! Mituri.

Auzise şi despre mâncarea indienilor şi nu o găsea deloc tentantă. Călătorii spuneau că mâncau o chestie galbenă, care semăna cu… scârbos! Toţi cei care încercaseră porcăria aia spuneau că se cufuriseră. Altfel, zice-se, n-ar fi fost rea la gust. Oricum, n-are cum fi mai rea decât grecul.  Şi mai aveau ăia tot felul de ciudăţenii. Se închinau la vaci. Aveau temple în care se închinau la carice. Ptiu! Păgâni scârboşi.

Toropit de căldură, Columb adormi, gândind la chestia galbenă… Curry. Trebuia să încerce porcăria aia. Măcar să vadă cum e. Adormi visând porcării galbene, poziţii sexuale neobişnuit,e pe care le exersa împreună cu Don Ignacio, repetând cele câteva cuvinte indiene pe care le învăţase.

Era trecut bine de miezul nopţii când se trezi. Juan Alonzo Pinzon nu-şi dădea seama ce-l trezise. Măncărimea de la păduchi. Duhoarea din cabină sau zbierătele de pe punte. Mai mult ca sigur zarva de pe punte.  Ieşi degrabă din cabină.

– Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Santiago Gomez, care tocmai se pişa peste parapet.

– Urlă Rodrigo ca apucatul! Rodriguez, ce morţii mă-tii ai de urli aşa?

Interpelarea îi era adresată lui Juan Rodriguez Bermeo, care era de veghe pe catarg. Rodriguez zbiera şi făcea tot felul de semne.

– Rodriguez! Calmează-te! îl somă Pinzon.

– Pământ, şefu’! Pământ, să n-am parte! Pământ, băga-mi-aş picioarele! Uite, bre! Încolo! Indiile, băăă!

– De unde ştii, bă, că-i India şi nu Pakistanul? îl luă Gomez peste picior.

– Te bag eu pe tine în mă-ta cu Pakistanu’ mă-tii! veni repede răspunsul.

-Rodrigo! Dă de veste celor de pe Santa Clara şi Santa Maria. Am ajuns în Indii!

Gomez tocmai şi-o scutura după ce micţionase abundent. Nu se abţinu şi mormăi sarcastic.

– Sau Bangladesh. Ştiţi voi că e India, destepţilor…

Columb fu trezit din somnul colorat în galben şi bogat în poziţii ciudate. Loviturile de tun răsunau tocmai când ajunsese la poziţia numărul 42. Ieşi pe punte şi primi vestea că cei de pe Pinta zăriseră pământ.

– India! strigă Columb, încântat că teoriile sale geografice primeau astfel meritata confirmare.

Tocmai atunci Sanchez ieşi de sub  punte, cărând ceva, ajutat de Felipe.

– A, căpitane! Gata. Acu’ pun nişte francez la prăjit.

-Deja?

-Păi, da!

– Se pare că am ajuns în India.

-Da? Bine. Mai făcut sau mai în sânge?

– Mai făcut. Velasquez! Adună echipajul!

Velasquez porni degrabă să aducă la îndeplinire ordinul căpitanului. În vreme ce echipajul se aduna pe punte, Columb privea către zare, acolo unde la lumina lunii se zărea conturul uscatului. India…

– Căpitane, echipajul e aici! îl anunţă Velasquez.

– Sunt toţi?

– Toţi, în afară de francez.

– A, da. Ştiam de el. Mă rog… Bun.

Îşi drese vocea, gata să rostească discursul pe care îl avea de atâta vreme pregătit.

– Prieteni! Camarazi! Ibanez!

Ibanez tocmai îşi desfăcuse nădragii şi se lăsase pe vine, cu o găleată sub el.

– Aud, aud, căpitane! Zi-i că te-aud! îi răspunse Ibanez.

– În fine. Atunci când am pornit la drum, puţini erau cei care au crezut că vom ajunge la destinaţie. Niciunul dintre  voi, dacă e să fim cinstiţi, nu a crezut cu adevărat ca vom ajunge în Indii călătorind spre Apus.

– Francoise a crezut! zbieră Ibanez. Unde e Francoise?

– Acu’ e gata! Să se facă bine! răspunse răstit Sanchez.

– Puţină linişte, ce naiba! Iată că ştiinţă geografiei…

– L-ai căsăpit pe franţuz? se interesă Ibanez, gemând deasupra găleţii.

– Norocu’ lu’ Antonio! hlizi Sanchez. Căpitanul avea chef de mâncare franţuzească.

– Să-l prăjeşti bine, că ăsta era spurcat rău! mormăi Ibanez.

– Domnilor! insistă Columb. Am ajuns deci în India. Iată, după…

– Da’ poate e Pakistanu’? lăsă Ibanez un semn de îndoială, în vreme ce se încheia la nădragi.

– Ibanez! Sanchez! Puţină atenţie! Aşa cum spuneam…

– Sau Bangladeshul! se băgă în discuţie şi Fernando Guiron.

– Tot un drac. Tot ţigani! lămuri Ibanez problema.

Columb era pe cale să îşi iasă din sărite.

– Bă! Gura că vă ia mama dracu’! Am zis India! India! Clar? Ce pizda mă-sii atâtea comentarii? Cine e şefu’ aici? Nu mai meritaţi niciun discurs! Ia, hai! La treabă, că în zori ajungem şi tre’ să ne punem pe jaf! Mişcaţi! ‘vă-n cur de puşlamale!

Până în zori forfota nu a mai contenit. Unii îşi verificau lista de cumpărături. Alţii îşi împărţeau lucrurile lui Francoise. Cei mai mulţi îşi numărau mărgelele de sticlă din săculeţii dinainte pregătiţi. În cabina sa, Columb repeta cele câteva cuvinte indiene, sperând că băştinaşii vor fi mai receptivi la discurs decât propriul său echipaj.

În zori au ajuns aproape de ţărm. Au salutat cu câteva salve de tun, apoi au lăsat bărcile la apă. Pe ţărm o mulţime de omuleţi cu pielea roşiatică, goi puşcă, priveau cu mare mirare spre oraşele acelea plutitoare din care coborau oameni cu o înfăţişare neobişnuită. Atunci când Columb a făcut primul pas pe uscat l-a salutat pe cel care părea a fi şeful băştinaşilor. Aşa părea, judecând după bogăţia de podoabe care îi atârna la gât.

– Namaste! salută, deci, Columb.

Băştinaşii s-au privit unul pe altul cu mirare.

– Ce a zis ăla? a întrebat adevăratul lider al tribului, Qaltaqual.

– Cred că ne-a salutat în hindi! îi explică, doct, aghiotantul său.

– De ce în hindi? E căpiat? Şi de ce l-a salutat pe poponarul ăla de Malaki?

– O avea năravuri, naiba ştie! încercă aghiotantul o explicaţie.

Qualtaqual îşi luă pe chip un zâmbet de protocol şi făcu un pas în faţă. Îl salută pe individul urât mirositor, cu chip palid, care li se adresase în hindi, făcând o uşoară plecăciune. Apoi spuse, în limba sa:

– Nu ştiu cine naiba sunteţi, nici ce mama dracului căutaţi, dar … mă rog… bun venit. Duşurile sunt în sat, aşa că va trebui să ne însoţiţi.

Columb îl privi pe bătrân. Nu înţelegea o iotă din ce i se spusese. Îi făcu semn lui Don Hernando, care se apropie îndată.

– Poţi traduce? Ce-a zis?

– Nu am înţeles. Cred că vorbeşte în dialect punjabi. Oricum, e limpede că ne crede zei. Ai văzut cum s-a aplecat.

– Aha! se lămuri Columb. Sukryia! Namaste! Curry, tikka masala, garama masala!

Era încântat peste măsură de erudiţia sa. Începeau să comunice. Qualtaqual îşi întrebă din priviri aghiotantul, care se grăbi să-i explice:

– Cred că le e foame. Ne mulţumeşte anticipat.

– Tot hindi?

– Tot.

– Or fi indieni, dracu’ să-i ia! Am auzit că există şi indieni albi. Acu’ sper că nu se aşteaptă la mâncare indiană! Dacă le plac hamburgerii bine, dacă nu… asta e. Mai întâi să se spele, că au împuţit toată insula.

Columb îi zâmbi şefului băştinaşilor. Nu înţelegea ce spunea, dar tonul părea prietenos şi asta era important. Decise să mai facă un pas. Un semn larg cu braţul, arătând spre uscat şi spuse:

-India!

Qualtaqual îl întrebă din nou pe aghiotantul său:

– Ce vrea?

– Cred că vrea să ne spună că de acum insula asta e a lor. Că vor să pună stăpânire pe…

– Şi dacă-l bag eu în pizda mă-sii?

– Sunt înarmaţi. Ai văzut gurile de foc de pe oraşele plutitoare.

– Guanahani! îl lămuri Qualtaqual pe Columb, arătând, cu un gest identic, spre insulă.

– Aha, Guanahani, India! se arătă nespus de bucuros de reuşita comunicării, Cristofor Columb.

Dialogul a continuat în acelaşi mod vreme bună, în timp ce cu toţii se îndreptau spre sat. Căpitanul de pe Pinta, don Juan Alonzo Pinzon, rămas mai în urmă, părea să realizeze că ceva nu e în regulă. Se adresă băştinaşului care îl însoţea:

– Scuze. Alo, băi cur gol! Ţigane!

Băştinaşul se uita chiorâş la el. Îi răspunse cu chef de arţag:

– Pe cine faci tu ţigan, băi jegosule?

– A, vorbeşti spaniolă?

– Toţi vorbim spaniolă.

– Păi, şi de ce n-aţi zis aşa?

– Dacă tâmpitul ăla al vostru ne-a luat cu hindi…

– Dar de unde ştiţi spaniolă?

– De la televizor. Din telenovele.

– Atunci … asta nu e India?

– India? Cum să fie India? Nu, frăţioare. Aoleu, tată, da’ v-aţi rătăcit bine de tot! Ce ziceaţi că sunteti voi?

– Exploratori geografici… ceva de genul ăsta…

– Vai de curul vostru! Fumezi?

– Pardon?

– Na! îl servi cu o ţigară. Îşi luă şi el una. Şi-o aprinse, apoi îl ajută şi pe Pinzon să şi-o aprindă. Acesta întrebă, după ce reuşi să se oprească din tuse:

– Şi…bine… păi… atunci… Cum ajungem în India?

– În India? Traversaţi Pacificul şi pe urmă mai întrebaţi.