Într-o ştire difuzată de Antena 3 se vorbea despre sutele de români care fac coadă la centrele de donare de sânge. Năvala asta, care nu se prea întâmplă peste an, nu-şi are cauza în vreo neobişnuită epidemie de solidaritate ori în vreo cine ştie ce răbufnire de civism, dar are legătură cu „spiritul sărbătorilor”. Cei care se îngrămadesc acum să doneze sânge au o motivaţie extrem de simplă şi uşor rezumabilă: banii.
Donatorii, din ştirea despre care pomenesc, sunt fără îndoială oameni nevoiaşi, care merită ceva mai mult decât dispreţul ori ironia cu care ne-am putea grăbi să-i privim. Trăitori într-o societate rău rânduită, oamenii aceia ajung să îşi vândă sângele pentru câţiva lei şi un bon de masă. Donarea de sânge ar trebui să însemnea, într-o teorie devenită inaccesibilă, solidaritate – un lux pe care oamenii aceştia nu şi-l mai pot, iată, îngădui. Motivaţia lor nu este nici solidaritatea, nici civismul, nici nevoia superioară de a face bine. Toate aceste admirabile virtuţi devin irelevante la întâlnirea cu sărăcia.
Acestea fiind spuse va trebui, totuşi, să admitem că cei despre care vorbim nu sunt zilele acestea mai săraci decât au fost în restul anului. Auzindu-i vorbind, am descoperit ceva care reuşeşte să îmi suprime compasiunea: „ca să avem ce pune pe masa de revelion” – spunea unul dintre ei. Sărăcia, carevasăzică, te poate lipsi de multe, dar nu are cum te lipsi de pofta de chefuit!
pare-se ca saracia are acelasi efect ca banii: nu il face pe om mai bun ori mai rau, doar ii releva caracterul…
No, gata! Mă abonez la spinu’! Ori ţăpuşa ?!?!?!? PLM, io m-abonez!
Banzai!
Poate că nu neapărat dorinţa de a chefui îi împinge să-şi vândă sângele. Poate că o fac pentru că nu acceptă să mai coboare o treaptă. Nu pot să renunţe la una dintre puţinele bucurii care le-a mai rămas, să mănânce puţin mai bine în noaptea de revelion şi să ciocnească un pahar la miezul nopţii. Aşa, se mai pot amăgi că viaţa merită totuşi trăita.
Dacă ar pierde şi bucuria puţinelor sărbători – Paşte, Crăciun, noaptea de revelion, poate că mintea lor n-ar putea să accepte, şi sufletul lor n-ar putea să suporte. Iar la viitoarea sărbătoare nu vor mai dona sânge, pentru că nu vor mai fi printre noi.
La multi ani!
Iaca, imi incep anul nereusind, dupa multa vreme, sa fiu intru totul si absolut de acord cu tine, Rabbi!
Desi iti impartasesc tristetea si indignarea, cand aduci vorba de lipsa desavarsita a oricarei nevoi de a privi, sine ira et studio, cu gandul si cu sufletul deschise, catre anul pe care il incheiaram, nu pot fi de acord cu ceea ce am interpretat a fi subtextul mesajului tau.
Daca citesc eu bine, compasiunea pentru saracia si nevoia semenului ar trebui sa se opreasca acolo unde acea nevoie nu ar mai corespunde cu imaginea celui care se afla in postura de a putea ajuta despre ce este sau nu o nevoie „legitima” a celui aflat in postura de a cere/accepta ajutorul.
Aici nu pot fi de acord. Sa ma explic. Cunosc o multime de oameni care isi justifica „moral” lipsa genei solidaritatii: „nu-i dau, tata, nimic! Nu vezi cum arata!? Daca-i dau bani, merge imediat si ii bea!”
Parerea mea e ca simplul meu noroc de a ma afla in pozitia de a decide ca pot sa ma despart de ceva ce-mi apartine in folosul unui semen nu imi confera cu nici un chip dreptul de a-l si judeca pe cel aflat in nevoie.
Ceea ce pot face e sa dau. Cand si cat pot. Ce face omul acela cu ceea ce mi-a fost ingaduit sa-i dau de la mine e treaba lui. Daca vrea sa bea, sa se drogheze, sa mearga la curve, sa manance sau sa-si ia medicamente, e exclusiv treaba lui, cu care eu nu mai am absolut nici o tangenta, din momentul in care, prin gestul meu, ceea ce a fost mai devreme al meu, a devenit al lui.
Daca cineva are o mana intinsa, inseamna aproape sigur ca nu de prea bine o intinde (si) catre mine. Iar pentru alegerile pe care le face omul, sarac ori bogat, intelept ori idiot, sarea pamantului sau talpa iadului, va fi cu siguranta, intr-o zi judecat si va plati exact pe masura faptelor si gandurilor sale.
Si nu sunt eu acela in drept sa judece. In nici un caz nu doar pentru ca am fost chemat sa daruiesc si eventual am si facut-o!
Un an bun, Invatatorule!
Cu adevărat suntem în dezacord. Ceea ce e foarte fain. Că doar nu suntem la PDL să trăim în portocaliu şi nătâng consens.
Simt, totuşi, nevoia de a mă explica. E vorba doar de adăugat necesare nuanţe şi nicidecum vreun impuls polemic care şi-ar propune să combată punctul tău de vedere.
Am convingerea ( da, da! convingerea!) că lucrul acesta despre care vorbim, compasiunea, e un bun perisabil. Ba mai mult, din motive pe care sigur ar merita să le discutăm, cei mai mulţi dintre noi ne găsim în situaţia de a dispune de resurse finite de compasiune. Vorbesc despre compasiunea autentică, nu cea formală, mimată, scremută piţigăiat din vârful buzelor. Ori găsesc firesc, atunci, ca această resursă să fie cumpătat drămuită.
Poate greşesc. Nu ştiu. Dar nu simt nicio urmă de compasiune pentru cel aflat în deficit de zaiafet. E treaba lui cum îşi rezolvă această nevoie.Nu am peşti cu care să hrănesc norodul, nici nu îmi propun să ţin cursuri de pescuit pe stadioane. Nu am datele astea de personalitate. Tot ce pot face, uneori, e să îi ajut, cu puţinul de care mă găsesc în stare, pe cei care au nevoie de solidaritatea noastră pentru a supravieţui şi nu pe cheflii cu resurse limitate. E o opţiune personală, care, repet, poate fi greşită.
Sigur, nu suntem în măsură să judecăm. Dar atunci când pentru noi înşine totul se măsoară în puţin, e firesc să cântărim puţin înainte de a ne lipsi de ceva din acel puţin. Tocmai pentru că e puţin şi ar fi păcat ca, lipsindu-ne de el, să-l dăm risipei.
Sincer, si mie mi se pare de-a dreptul igienic sa mai fim si in dezacord, din timp in timp. Nu gasesc nimic mai nobil si mai pozitiv decat dezacordul civilizat. Daca putem sta la o masa, imparti un vin si o imbucatura de pita, ascultand calm cum celalalt exprima idei potrivnice sau aparent potrivnice, ma gasesc intr-o stare de bine cel putin egala cu cea in care oamenii aceia ar fi de aceeasi parere cu mine.
In cazul concret, ceea ce ai precizat tu nu contravine cu nimic celor pe care le-am avut eu de spus. Nu incercam o pledoarie pentru risipa.
Incercam doar sa spun ca omul cu mana intinsa ajunge arareori acolo daca nu e cu adevarat in nevoie. Pentru mine e suficient sa stiu asta pentru a avea acces la propria resursa de compasiune.
Te salut cu convingerea ca vom fi cel mai adesea de acord si ca, atunci cand nu vom fi, nu vom sapa transee si nu vom incepe sa ne aruncam mascari si sa ne improscam cu noroi.
Da-mi si mie o mie, ca imi mai trebuie o sticla de wisky.
PS parca nu prea iti vine, nu?
La multi ani Rabi!
Esti un tip de isprava!
sanatate rabbi ca degeaba e frigideru plin cu tot ce-mi doreste inima .asta doresc tuturor restu se rezolva daca avem vointa si putirinta.LA MULTI ANI
@Florian… F frumos formulat… mai era si o vorba gen suntem prea saraci ca sa cumparam lucruri ieftine, parca… la romani asta se simte din plin.
mie mi se pare a naibii trista treaba asta cu donarea sangelui. nu se mai face in scop umanitar, ci financiar… guvernul suge sangele la propriu.
Decat sa isi vada si de revelion chipul intr-o farfurie de faianta lucioasa, frumos spalata, dar goala, mai bine renunta la cativa ml de sange. of, incotro ne ducem????
Mulţumesc 🙂
[…] Spiritul sărbătorilor la români – Chefuiesc, deci exist. Atenție, creștini dumneavoastră, autorul textului e ovrei. De fapt, lucrurile sunt și mai […]
Generalizati, domnul meu.
Eu donez periodic, o data la 4-5-6 luni, pentru ca altfel mi-ar plesni capul!
Este o nevoie ancestrala, nimeni nu se mai taie in sabii zilele astea.
Centrul unde donez e horror, merg acolo deoarece nu vor ei sa vina la mine si plec fara nici un fel de pretentie, dar niste sange trebuie sa curga!
Nu spun că m-ar ocoli damblaua generalizării, dar în cazul de faţă îmi scapă ceva. Care e generalizarea reproşată? Mă refeream foarte concret la „donatorii din ştirea despre care pomenesc”. De fapt, la rigoare, cred că e impropriu termenul de „donator”, în cazul respectiv.
Despre starea centrelor de donare… horror e termenul potrivit. Let it bleed!
Eu cred ca termenul de ”donare de sange” este impropriu nu numai in respectivul caz, ci in general, asa cum este folosit in Ro.
”Donarea de sange” nu trebuie sa se faca contra plata…
In momentul in care ”donatorul” primeste plata, este curata vanzare…
Pe meleagurile mele, daca i s-ar oferi cuiva bani pt sangele donat, s-ar
simti jignit…
citisem undeva, ca romanul este sublim si ridicol.
pe de alta parte, daca asta e singura metoda de a acoperi necesarul de sange al Romaniei, atunci ar trebui ridicata valoarea/numarul bonurilor de masa, sa fie platit mai bine sangele, crearea de abonamente la donatorii constanti, prime donatorilor ce nu beau/nu fumeaza dar doneaza, de promovat donarea de sange la clinicile/sectiile cardiovasculare, unde sunt hipertensivi, pt ai ajuta sa scada tensiunea si facem un bine altora.
Glumesti, Rabi ?
Cu cit e mai adinca saracia, cu atit sint mai ascutite poftele ! 👿
Y compris (si mai ales) pofta de a chefui …
Pe punga altuia – fie ea si portocalie !