Ningea, cândva…

Seara, târziu, am plecat din piaţă. Ningea. Blând, alintat, ca un cântec de leagăn. Când şi când, ninsoarea se învolbura cuprinsă de o furie blândă, trimiţându-şi fulgii să biciuie faţa trecătorului îngheţat. Îmi împingeam cu greutate fiecare pas, picioarele abia mă mai ascultau. Frigul îmi pătrunsese carnea. Şi oasele. Şi gândurile. Nu reuşeam să mă opresc din tremurat. Respiraţia era ca o povară. Un câine fără stăpân mă urmărea de la o distanţă prudentă. Ud, îngheţat, rebegit, speriat. M-am oprit şi l-am chemat. Am încercat să-l mângâi, dar mâna nu-şi putea domoli tremuratul. Căţelul s-a lipit de mine. Am scos din buzunar un colţ de covrig şi i l-am dat. L-a primit cu sfioasă recunoştinţă şi l-a înghiţit aproape nemestecat.

Am mai mers apoi ceva vreme împreună. La un colţ de stradă, dintr-o gură de canal ieşeau aburi ridicându-se alburii şi amestecându-se cu albul spart în fulgi al ninsorii. Căţelul a mai făcut câţiva paşi în urma mea, apoi a lătrat scurt. Era un salut de rămas bun. S-a întors la gura de canal şi s-a chircit acolo, încercând să îşi încălzească trupul rebegit cu fierbinţeala aburilor.

În cale trec pe lângă un restaurant  cu nume franţuzesc. Prin fereastră curge o lumină moale, caldă, căreia parcă îi simt şi gustul. Şi consistenţa. Ca mierea e lumina aceea. Privesc prin fereastră, din frigul alb al străzii spre galbenul luminos al mierii dinăuntru. O liotă de copii strânşi în jurul unei mese. Unul dintre ei, cârn şi roşcovan, stă aplecat deasupra unui tort şi se căzneşte să stingă toate lumânările dintr-o singură suflare. Nu reuşeşte, iar ceilalţi chicotesc. Câteva clipe, cât am privit spre ei, tremuratul, frigul care muşca din mine, au părut să se domolească. Dulce e lumina mierii. Sau dulce e mierea luminii. Şi frigul ăsta pătrunzător are dulceaţa lui, dacă ştii să îl guşti. De departe, dinspre piaţă, abia mai răzbate zvon de glasuri. Păşesc mai departe, purtând pe umeri povară albă, uşoară şi iute trecătoare.

Strada e acoperită de întuneric. Nicăieri nicio lumină. Toate ferestrele s-au ascuns sub întuneric. Şi lumea toată sub frig.

Deodată aud.

De undeva coboară cântec de violoncel. Mă opresc şi ascult. Apoi le cer paşilor să mă ducă acolo, în locul de unde, în noaptea asta îngheţată şi apăsată de furii, curge cântecul acela. O clădire veche, cu trei etaje. La ultimul etaj e lumină şi fereastra deschisă. Iar de acolo coboară în ţinutul iernii şi al obidei cântec fermecat.

Încremenesc. Ninge. Zăpada mă preface în îngheţat om de zăpadă. Ascult în tăcere. Iar cântecul e mai blând ca lumina mierii. Tac. Ascult.  Mon coeur s’ouvre à ta voix, din Samson şi Dalila. Saint Saens. Cântecul acesta e ca o rugăciune şoptită în vuietul infernului. Fiecare notă pare să apuce câte un fulg de zăpadă şi să îl prefacă în fluture. Tac. Om de zăpadă.

Când violoncelul a tăcut şi s-a aşternut iar liniştea ninsorii nu mă pot stăpâni şi aplaud. La fereastră apare un bărbat, în cămaşă albă, cu părul alb. Cu barba albă. Mă salută cu o uşoară plecăciune.

– Vă mulţumesc- încerc să-i strig, dar abia reuşesc să şoptesc, cu voce tremurată.

-Vă mulţumesc pentru aplauze – îmi răspunde cu voce domoală.

Apoi se prezintă:

– Eu sunt Andrei… cânt.

Îi răspund încălzit de un surâs:

– Eu sunt Daniel. Scriu. Şi merg prin ninsoare.

– Bună seara, Daniel. Să scrii şi despre mine.

– Am să scriu- răspund cu glas tremurat de prea mult frig.

Ne salutăm. Păşesc mai departe. Din urma-mi cântecul reîncepe şi mă însoţeşte vreme bună, până ce ne pierdem în noapte. Fiecare dintre noi în noaptea lui.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_mUPWSd76AU]