Nea Stere în rai

Cred că e inutil să mai precizez decorul. Evident, ne aflăm în faţa blocului, unde, la fel de evident, se află cea mai semnificativă ctitorie a epocii steriene: băncuţa.  Doar că acum e iarnă. De la uşa blocului până la băncuţă se deschide o alee îngustă, săpată printre troiene. Acolo a fost curăţată zăpada; de la uşă până la băncuţă. Mai departe de băncuţă e restul cosmosului, care n-are decât să se descurce. Să se deszăpezească singur dacă e nevoie. Pentru nea Stere singura cale de acces vitală este cea de la uşa blocului până la băncuţă, până la ceea ce el însuşi numeşte „agorica mea”. Dacă diminutivul nu deranjează, atunci nici comparaţia cu agora vechilor greci nu văd de ce ar supăra.

Decorul fiind precizat, personajele cred că pot fi uşor bănuite. Nea Stere, echipat în ţinuta de „frigul lor, băutura mea”. Pentru neiniţiaţi, un supliment de descriere s-ar putea dovedi util, pentru mine s-ar dovedi obositor. Totuşi, pentru sculptorii sau pictorii viitorimii, care s-ar putea simţi îndemnaţi să evoce figura ilustră a marelui înaintaş, am să adaug că nea Stere era echipat într-o ţinută locuţionară. Spunând acest lucru nu am făcut decât să mă îndatorez cu încă o explicaţie. Dacă la contemporanii noştri de sorginte piţi hainele sunt descrise de etichetă, de brand, ca în exemplul cămaşă „Boss” sau sacou „Armani”, la nea Stere nu există nici brand, nici etichetă. Există câte o mică locuţiune, care ţine loc de aşa ceva. Astfel, pe cap are un fes „prezervativ de lână”. Poartă o pufoaică „eu am lucrat şi pe şantier, dar nu ştiu ce”, nişte pantaloni „pe aici nu se trece” şi este încălţat cu o pereche de bocanci din colecţia 1975 „porcul are piele, fabricile cauciuc”. În fine, în jurul gâtului are înfăşurat un fel de fular, care de fapt este ceea ce poate fi descris ca „ce mânecă am fost cândva”.

Aşa cum Pleşu îl are întotdeauna în preajmă pe Liiceanu, desigur şi nea Stere e  însoţit în agorică de nea Mătreaţă. Echipamentul domniei sale nu necesită descrieri atât de complicate. Şapcă de la un producător de ţigarete, şubă şi nădragi de o culoare neprecizabilă.

Bruma de introducere fiind bifată, să trecem la dialog. Până la urmă e vorba de nea Stere, nu de Ullise al lui Joyce. Conform cutumei, nea Stere mă preia de îndată ce mă ivesc în uşa blocului.

– A, vecinu’! Ce faci vecinu’? Cum zicea franţuzu’ ăla? Sau neamţ. Sau turc, ori ce pizda mă-sii era. Ui săn le nejă dantanu? Că cu astea de acu’ s-a blocat ţara. Poate alea ierea mai cu milă.

– Bună ziua, nea Stere.

– Stăteam şi eu acilea cu alde Mătreaţă…

Precizarea e inutilă şi nesolicitată, dar nea Stere nu e omul care să se încurce în asemenea chiţibuşuri ceremoniale.

– … şi-i ziceam lu’ măgaru ăsta că ar trebui să ne lăsăm dracului de băut.

– Asta e o idee foarte înţeleaptă, nea Stere. Şi pentru sănătăte ar fi mai bine. Şi…

– Că anu’ ăsta a făcut o ţuică infectă părosu’. Şi după ce o termenăm pe-a mea trebe să o dăm pe alimentară şi porcării d’alea.

– Aşa… Eu gândeam că tocmai aţi hotărât să renunţaţi la viciu şi să…

Nea Mătreaţă sughiţă. Îşi astupă o nară cu deştu’ cel mare al mâinii drepte, iar pe cealaltă nară repede iute un muc zdravăn, naţional, verde şi închegat ca budinca la plic, direct în nămeţii de lângă mine. Curăţă, igienic, orificiul mucifer cu mâneca, mă îndatorează  cu o privire chiorâş, apoi întreabă:

– La ce să renunţăm?

– La viciu…

– Mi s-a părut că ai zis vischi. Că nu bem noi căcaturi de alea capitaliste. La vi… ce-i ăla?

– O slăbiciune, un păcat…

Se pun amândoi pe râs. Nea Stere se plezneşte pe genunchi, apoi bagă mâna în buzunarul pufoaicei locuţionare, de unde extrage o cantitate rezonabilă de seminţe. De floarea soarelui. Pentru consum imediat. În vreme ce scuipă la coji de seminţe, mă ia la rost:

– Păcate, vecinu’, hă? Şi adică ce? Că nu mai ajung în rai? Da’ di ce să n-ajung? E discriminare? Beţivii n-are voie?

– Sincer, nu mă pricep, nea Stere. Dar presupun că  nu.

– Aha. Şi dacă nu iereai beţiv când ai ajuns în rai, da’ te-ai stricat acolo?

– Nu văd cum s-ar putea întâmpla asta.

– Păi, n-ai zis că nu te pricepi?

Logica lui nea Stere, recunosc, funcţionează.

– Păi, da vecinu’. Şi pe urmă… treaba asta cu raiu’… Nu ştiu dacă se merită.

-Cum aşa, nea Stere?

– Păi, vecinu’. Uite. Cică ăia, ca să te primească în raiu’ lor, te pune să faci foamea acilea. Nu te lasă să bei, să dai la buci… alte alea. Şi pe urmă cică ajungi în rai. Şi?

– Cum… şi?

– Păi, bine… ajungi în rai. Da’ acolo ce faci? Dacă te-ai chinuit ca bou’ acilea, pă pământ, şi când ajungi acolo te dă să lucrezi la vreo vulcanizare?

– Hai, nea Stere. Zău aşa! Nu există vulcanizări în rai!

– Da’ de unde ştii? Ba acolo cred că e mai multe ca la noi. Că ăia e ecologişti. Şi mai degrabă reciclează, vulcanizează, alte alea.

– Nu cred că e nevoie de vulcanizare acolo. Presupun că acolo nu există automobile.

– Şi adică faci foamea acilea ca să ajungi în rai şi să mergi pe jos până te apucă pandaliile?

Mă uit la potecuţă deszăpezită, pornită de la uşa blocului şi încheiată la băncuţă şi mă gândesc că pandaliile alea vin, probabil, foarte repede.

– Nu ştiu, nea Stere. Ţi-am spus că nu mă pricep. Dar presupun că acolo transportul…

– Lasă, vecinu’. Uite la nevastă-mea. Ţine post, merge la biserică. Îi tot dă cu popii şi cu toate prostiile. Şi când o crăpa, dacă o primeşte ăia acolo, parcă văd că o dă casieriţă la supermarket.

– Nu cred, nea Stere.

– S-o facă şefă de unitate? Nu cred, că n-are clase.

– Nu, nea Stere. Nu cred că în rai există supermarketuri.

– Ete, na. Şi ăia de unde îşi ia haleala?

-Raiul, aşa cum mi-l pot eu închipui, nea Stere, e desprins de materialitatea cu care suntem noi deprinşi…

Nea Mătreaţă îi face un semn lui nea Stere. Un tirbuşon închipuit, în dreptul tâmplei. La mine se referă, desigur. Îmi duc vorba până la capăt:

– Îmi imaginez că nevoia de hrană nu există acolo…

– Pă dracu’! Adică în rai se face foamea?

– Iar dacă ea există, probabil că în forma de existenţă de acolo… hrana e mai degrabă spirituală. Habar nu am. Poate e o formă de energie.

– Poa’ să fie şi şaorma de energie. Şi clătite cu spirituale, d’alea de care zici matale, vecinu’. Tot tre’ să le cumperi de undeva. Şi acolo de unde le cumperi le trebe casieriţă. Aia e nevastă-mea.

– Nu cred, nea Stere. Vorbim în dodii. Nu ştim dacă raiul există şi ce e acolo, dar îmi pot închipui că acolo hrana nu se vinde, ci e pusă la dispoziţia locuitorilor…

– Aha, ca la cantină?

– Dacă vrei… Fără bani, oricum.

– Aha, ca la cubanezi. Ca la Castro?

-Hai, nea Stere! Dă-o naibii!

-Păi, dacă matale zici, vecinu’, că raişţii e comunişti! Se prea poate. Că e cam comunişti. Că şi ăia zicea la fel: fă aia, nu fă aia, rabdă aia… ca să ajungi în comunism, bă Stere.

-Bine, nea Stere. Hai că plec. Mai am şi treabă.

– Bine, vecinu’. Da’ eu de mult tot încerc să pricep o chestie.

– Ce chestie, nea Stere?

– Bre, deci… în rai… la ăia… Bun. Ai fost sudor acilea, când ajungi acolo eşti sudor. Că s-o sparge şi acolo ţevi. Mai faci un sifon, alte alea. Ai fost tinichigiu, la fel. Ai fost doctor? Bun! Ai ajuns în rai, na şi pune şi tu o ventuză ceva, că mai are lumea reumatism. Ai fost necalificat? La  sapă, dă-te dracu’! Bre… da’ popii?

-Ce-i cu ei, nea Stere?

-Bre, vecinu’… Da’ popii ce pizda mă-sii face ei acolo, ‘tu-i în cur pe mă-sa?

– Cum adică, nea Stere’?

-Păi, da! Că aici, hai, mai treacă-meargă. Mai dai cu tămâie, mai prosteşti o babă, mai bagi o litanie şi le promiţi la proşti că îi bagi în rai. Da’ când am ajuns în rai şi văd că am nemerit la vulcanizare… păi, ce pizda mă-sii îmi mai promite mie popa ăla, vecinu’?

Fireşte, ăsta a fost momentul în care am plecat. Discuţia o luase spre politică.