Dacă tupeul ar fi monedă forte, Traian Băsescu ar putea plăti toată datoria externă a României cu doar un sfert de discurs. Încercând să fure alviţa liderilor USL aflaţi la Bruxelles, Băsescu s-a înfipt ieri într-o lungă trăncăneală. Lucrul era hotărât: de la ora stabilită domnul respectiv trebuia să ţină un discurs. Să umple cu vorbe, adică, o oră şi ceva. Exista o singură problemă: despre ce să vorbească? Realizări? N-are! Bun-simţ? Nu dispune! Principii? Ce-s alea? Promisiuni? S-a fumat! Când toate astea sunt epuizate, în mod natural, un personagiu de teapa domnului Băsescu recurge la singura resursă de care dispune din abundenţă; tupeul!
Metamorfozat, vremelnic şi ridicol, într-un fel de tataie pleznit în spatele urechii de grebla lui Moromete, nea Băsescu a exersat puţină înţelepciune tradiţională, numai bună pentru bodega din sat: „Ce vreţi să lăsaţi copiilor? O casă sau un credit?”. Nu e minunat? Nu ne bucurăm cu toţii să descoperim că, după atâta tulburare, după atâtea proteste, monumentul naţional al tupeului e intact, băleşte de acolo, de pe soclu?
Casa din Mihăileanu n-avem cum o lăsa noi copiilor. Nici vânzări anterioare n-avem. Nici şmenuri cu Căşuneanu n-am exersat. Nici cu Luxtenul n-am avut mişmaşuri. Aşa că rămâne creditul. Dar şi aici e o problemă. Pentru că şi la capitolul ăsta tot el e piua întâi! Avantajul tupeului din colecţia vară-iarnă (unde vara nu-i ca iarna!) e că anulează recursul la memorie. Nu e nevoie de geniu aritmetic pentru a socoti cum stăm cu creditele şi cine ne-a pricopsit cu ele. Şi uite aşa retorica rurală a lui nea Băsescu devine inteligibilă: copiii lui cu casele, ai noştri cu creditele. S-a ocupat el de ambele aspecte.
Ţâşnind avântat spre piscurile retoricii, precum roaba spre groapa cu nisip, oratorul a dizertat apoi despre politicieni. Tagmă din care, fireşte, s-a extras, modest şi prudent. Cu detaşare suverană şi fermentată înţelepciune a putut astfel cuvânta despre relele moravuri ale politicienilor: corupţie, lipsă de morală, demagogie, tupeu şi câte şi mai câte. Cum pomenea de corupţie, te gândeai la politicianul X. Cum zicea de demagogie, pracă îl vedeai pe Y. Când le strângeai grămadă pe toate, vedeai unul chel, cu privirea cruciş şi beat mangă. Numele îmi scapă.
Un discurs serios, ambiţios, greu de principii, prea-plin de adâncă înţelepciune şi enunţuri ale unor înalte valori morale, nu avea cum omite chestiunea fundamentală a reducerii numărului de parlamentari. Care e o mare prostie, dar pe care el şi-a asumat-o. Fireşte că cei din opoziţie au primit dreaptă mustrare pentru că nu au dus la împlinire acest angajament al puterii.
Băsescu are nevoie disperată să recucerească masele, dar îi lipsesc mijloacele şi mai ales credibilitatea. Tupeul nu e îndeajuns. Nici dezgropare temelor vechi, pe care tot el le-a compromis şi apoi îngropat. Promisiunile nu mai conving, apelurile nu mai interesează. Dar disperarea lui există şi e autentică. Şi primejdioasă. Îl văd capabil de rolul pompierului piroman.
În privinţa moştenirii, că or fi case, că or fi credite… asta n-ar trebui să fie treaba urmaşilor lui Traian, Traian Băsescu?