În iarna lui ‘89, a doua zi după anul nou, eram la coadă. Era aproape de miezul nopţii şi păstram rândul la coadă. A doua zi urma „să bage pulpă şi ceafă de porc”. Marfă de preţ, care părea să merite frigul şi noaptea pierdută. Şi compania altor tremuraci morocănoşi şi cu chef de bârfă. Şi veşnica strigare a listei, dimpreună cu necesara menţiune „care pleacă se aşează la coadă, pierde locu’ “.
Ningea. Iar când stai la coadă de cu noapte, la ceafă şi pulpă, ninsoarea nu are nicio poezie. E doar frig. În atmosfera aceea mohorâtă, în frigul acela, pe trotuarul nostru trece un om. Are în braţe un cactus. Îl protejează cumva, ca pe un prunc, cu pulpana hainei. Nasul îi picură. E roşu. Tuşeşte des, dar chipul îi e luminat. În noaptea aceea îngheţată, în vreme ce îmi păstram locul pe listă, la coadă la pulpă şi ceafă, un om purta un cactus. Am înţeles că în univers există şi alte specii.
Reiei tema cu violoncelul. Danke. 😉
Noroc ca nu i-a venit sa stranute si sa dea cu nasul cela rosu direct in cactus, că râdea toata codălaia.
Uite muzica, maitre:
http://www.youtube.com/watch?v=6XteqIHYgKs
Ce stilistica adorabila! Pe cind o carte?
89′ ,iarna ?, a doua zi dupa anul nou ? ce dumnezeu aveam atita veselie in mine ?. Si parca trebuia sa ma duca capul cit de cit ,sarisem de 40 de ani ,hm ,ciudat !!. 🙄
altă specie: ’89, primăvara. se bagă hârtie igienică. coadă imensă, înghesuială, coate, zbierete. o femeie corpolentă intră în față, se zbate puternic, reușește să ajungă la ghișeu și iese afară cu vreo 20 de suluri înșirate pe o sfoară și atârnate în jurul gâtului. își trage răsuflarea și zice: „io nu’nțeleg ce se înghesuie lumea asta așa!?”
Intrebarea care se impune este: Si la ce i-a folosit ? In vremurile astea trebuie sa fii „bazat”.
Amice, asta-i o metaforă, nu? Nu de alta, dar produsele-alea nu existau în magazine. Nici măcar ocazional. Sau poate fiindcă nu stăteam eu la coadă, în trufia-mi adolescentină. Decât cel mult pentru ness şi bomboane cubaneze. .mrgreen: 😐
Frumos … ! 🙂