Media

În teorie avem dreptul la opinie, dreptul de a fi informaţi. Democraţia nu poate produce lucru mecanic în lipsa acestor drepturi. Tot în teorie. În practică, democraţia e o iluzie. Ba şi iluzia asta cunoaşte severe amendări, reformulări şi îngustări, în zilele noastre. Tot mai frecvent este invocat un bine superior, vag definit, dar (ni se spune) esenţial, care trebuie avut în vedere. Şi în numele acelui bine colectiv neprecizat, ni se cere să acceptăm severe amputări ale libertăţii individuale.

În ţara care se autoproclamă ca fiind campioana democraţiei, amputările acestea au primit un nume liniştitor: Patriot Act. Suma de prevederi cuprinse în acel pachet legislativ poate fi rezumată foarte sintetic: statul poate face cu tine, individ, absolut orice vrea, dacă invocă acel bine superior, încă insuficient definit. Libertatea de expresie, dreptul de a fi informat, chiar dreptul la viaţă, toate devin lipsite de importanţă în faţa Patriot Act.

Nici până atunci lucrurile nu erau mai fericite. Sistemul electoral american, privit de către unii ca un pisc al democraţiei, reprezintă unul dintre cele mai ingenioase mecanisme de fraudare a votului popular. Omitem episodul Florida 2000. În SUA există două partide care invariabil vor furniza preşedintele. Mecanismul de alegere a preşedintelui este gândit astfel încât accidentele nu-şi au locul, candidaţii nevalidaţi de sistem nu au nicio şansă. Mai întâi există sistemul alegerilor preliminarii, în care sunt desemnaţi candidaţii celor două partide. Alegerile care au loc la nivelul statelor care alcătuiesc federaţia au ca rezultat desemnarea unor reprezentanţi ai acestor state, care mai apoi, la convenţiile celor două partide, vor participa la desemnarea candidaţilor prezidenţiali. Dacă, de exemplu, în Virginia, alegătorii democraţi îl votează majoritar pe X, atunci în convenţia naţională, delegaţii din Virginia sunt mandataţi să îl voteze pe X. Doar teoretic, pentru că, de fapt, delegaţii votează exact cum au ei chef – nu o dată s-a întâmplat astfel. Asta deşi delegaţii respectivi sunt legaţi de mandatul dat de alegătorii lor (pledged delegates, la democraţi). Pentru ca lucrurile să fie şi mai clare, la democraţi mai există o categorie de delegaţi, care nu dau socoteală nimănui, nu sunt mandataţi de nimeni, pur şi simplu îşi cumpără mandatele: aceştia sunt super-delegaţii! Aşa se numesc.

Nu merg mai departe cu detaliile. Suficient să spun că, în procesul electoral american, alegerea preşedintelui nu se face direct. Alegătorii votează, în fiecare stat, electorii care îl vor desemna pe preşedinte. Care electori nu sunt obligaţi să respecte voturile din spatele lor. Fiecărui stat îi este alocat un număr de electori, în funcţie de populaţie. Cine câştigă statul, câştigă toţi electorii. (Aşa se face că nu există nicio şansă ca un neafiliat la cele două mari partide să ajungă la Casa Albă). În final se ajunge la situaţia în care electorii aleg preşedintele. Cel mai recent, în 2000, numărul cetăţenilor americani care au votat pentru Al Gore a fost mai mare decât numărul celor care au votat pentru George W. Bush, dar sistemul electoral şi Curtea Supremă l-au trimis pe W. la Washington.

Iertaţi-mi lunga paranteză, dar era necesară. Mai ales că anul ăsta vom fi spectatorii alegerilor prezidenţiale americane.

Când vine vorba despre dreptul nostru de a fi informaţi, în mod necesar trebuie să discutăm despre sursele noastre de informare. Adică media. Mass Media. Avem mai întâi media tradiţionale (ziare, radio, televiziuni), care teoretic ar trebui să fie sursele noastre principale de informare. Avantajul, faţă de New Media, ar trebui să fie dat de calitate. În media tradiţionale informaţia ar trebui să fie colectată, sistematizată, editată şi distribuită de profesionişti. Informaţia livrată de media tradiţionale ar trebui să fie formulată într-o limbă fără cusur, pertinentă, verificată. Lucrurile nu stau deloc aşa. Calitatea jurnalistică e într-un major declin. Motivele sunt multiple.

Mai întâi e nevoia de profit şi dictatura ratingului. Acestea sunt deziderate care trebuiesc atinse imediat. Nimeni nu are timp pentru formarea gustului public, pentru formarea propriului public. E o chestiune de supravieţuire. Ceea ce trebuia să fie informaţie devine un infotainment grotesc, un fel de fast food informaţional, fără valoare nutritivă, dar uşor de consumat din fugă. Presiunile, constrângerile economice nu lasă loc de prea multe opţiuni.

Calitatea intelectuală a celor care fac jurnalism este şi ea în mare suferinţă. În parte tot din motive economice ( e dificil să atragi oameni valoroşi pe bani foarte puţini). Telegenia, dacă e să vorbim despre televiziune, nu are parametri intelectuali de evaluare.

Peste toate vin presiunile patronatului ( care are propria agendă), presiunile politice ( care pot fi extrem de dure), ale clienţilor de publicitate. Aşa am ajuns în situaţia în care presa scrisă e pe cale de dispariţie, în situaţia în care informaţia la care avem acces e trunchiată, răstălmăcită, fabricată. Aşa am ajuns să aflăm mult mai mult decât ne-am dori despre Iri şi Oana Zăvoranu, dar aproape nimic despre problematica politicii externe. Dacă am dori să înţelegem despre ce este cu adevărat vorba în Pactul de guvernanţă fiscală, care pare a fi ceva important, media tradiţionale nu ne sunt de prea mare folos.

În new media lucrurile stau şi mai rău. Blogurile ( şi, să ne înţelegem, citiţi acest articol pe un blog!) reprezintă (teoretic) expresia de vârf (nu doar tehnologic) a libertăţii de expresie. Dar nu e suficient. Oricine are acces la internet reprezintă un potenţial blogger. Calitatea nu este garantată în niciun fel. Nu funcţionează niciun cod etic, niciun filtru. Este exclusiv sarcina cititorului să filtreze, să selecţioneze, să aleagă ce citeşte aici şi cât credit acordă celui pe care-l citeşte. Calitatea intelectuală e de cele mai multe ori discutabilă, opiniile sunt explicit subiective.

Există, din fericire, şi bloguri care funcţionează altfel, conform unui cod etic auto-impus. Există bloggeri care pot formula opinii articulate sau care pot realiza anchete foarte serioase. Nu întotdeauna sunt suficient de cunoscuţi şi oricum nu se bucură de credibilitatea media tradiţionale. Aceştia sunt mult mai vulnerabili la presiuni; nu au în spate un trust, iar vocea lor se face mai greu auzită. Activitatea lor e eminamente voluntară, supravieţuirea lor nu îi priveşte pe cititori. Categoria celor care reuşesc să obţină venituri din scris este extrem de îngustă. Iar aici intervine o altă problemă: disponibilitatea de a se înrola, contra-cost, în campanii dubioase. Exemple găsim din belşug. Ceea ce trebuia să fie expresia de vârf a libertăţii de expresie se transformă astfel în ceva situat exact la polul opus. Cititorului îi rămâne, desigur, şansa de a alege ce şi pe cine citeşte. Slabă consolare.

De fapt cititorul de presă, consumatorul de media este el însuşi o parte a problemei. Partea cea mai importantă. Datele de rating, cifrele de trafic sunt date el, consumator. Ca şi în cazul media, calitatea contează. Iar publicul de calitatea are un cusur major: e insuficient. Mult mai numeroasă e categoria consumatorilor de Iri. Fireşte, deci, negustorul de informaţie, traficantul de opinie, se va năpusti spre marele public. Se va adapta gustului său. Sau va încerca să supravieţuiască din compromisuri, înrolându-se în solda RMGC sau a altcuiva.

Deja articolul ăsta a devenit prea lung. Asta e o altă problemă. Nimeni nu citeşte articole prea lungi. Nimeni nu e interesat de opinii prea elaborate, de construcţii stilistice prea ample. Ce a mâncat Iri se poate povesti în 4-5 propoziţii simple. Concluzia e simplă: media, fie  tradiţionale sau de cele noi, nu sunt aşa cum  doresc jurnaliştii sau bloggerii. Ci aşa cum le facem noi, cititorii. În fiecare zi.