Latina vulgară

De vreme ce toată lumea scrie despre asta, hop şi eu! Subiectul este statuia lui Traian, de la Muzeul Naţional de Istorie. Sau aşa cum e deja tot mai cunoscută: „Traian în puţa goală, cu căţaua”.

Cum nu l-am cunoscut personal pe domnu’ Traian, nu-mi dau seama dacă statuia seamănă cu el ori ba. Nici căţaua n-am cunoscut-o. Am cunoscut un alt Traian şi cu ăla nu seamănă.  Ca să facem o discuţie serioasă şi aplicată, zic să luăm pe rând  acele aspecte care au născut toată discuţia. Adică: Traian, puţa, căţaua şi scările.

a) Traian

Evident că în acest moment istoric nu se putea discuta decât despre o statuie a lui Traian. („toţi suntem urmaşii lui Traian” – o tută). Despre statuia lui Victor e prematur să discutăm, iar despre cea a lui Mihai Răzvan n-avem ce discuta, că tocmai au furat-o ţiganii, pentru fier vechi.

Traian – cel cu statuia- a fost împărat roman. Împăraţii erau un fel de preşedinţi, cu mai puţină putere. Unii afirmă că a fost ultimul mare împărat roman -lucru care pare a fi contrazis de autorul statuii, dar despre asta vorbim la punctul b. În ce ne priveşte, am reţinut despre el că i-a caftit pe daci de două ori, că i-a făcut columnă lui Badea Cârţan şi că a ridicat la Adamclisi ( care nici nu se numea Adamclisi pe atunci, sâc!) un monument în faţa căruia, cândva, erau ciutanii făcuţi pionieri.

Prin tradiţie, noi îi suntem recunoscători lui Traian şi îl socotim un mare erou şi înaintaş pentru ca i-a babardit pe strămoşii noştri şi ne-a transformat în colonie. Tot mulţumită lui am dobândit şi limba română, despre care ne place să spunem ca este o limbă latină. Pentru teza originii latine a limbii române pledează o bună parte din tezaurul nostru lingvistic, ca de exemplu: mişto, sanchi, cul, sictir, ciubuc, focusat, targhetat, etc.

b) Puţa

Se pare că cele mai vii discuţii au fost generate de măruntul detaliu anatomic amplasat sub buricul lui Traian, respectiv distinsa puţă. Marile obiecţii sunt legate de micile înzestrări. Spre deosebire de mine, care am recunoscut că nu l-am cunoscut pe domnu’, bună parte din coconetul naţiei pare să-l fi cunoscut intim pe domnul Traian şi îşi exprimă dezaprobabrea faţă de influenţa japoneză în tratarea acestui aspect al statuii.

Să ne aplecăm ( e un fel de a spune), totuşi, mai mult asupra acestui detaliu. Observăm că artistul a acordat o suficient de mare atenţie detaliilor legate de zona puţiană a a statuii. Există, deasupra cârnăciorului, o mustaţă stufoasă. Datorită amplasării mustăţii, putem deduce cu just temei că este vorba despre floci. Din această perspectivă, grija artistului pentru detalii este salutară. Fruntea celui de-al doilea cap al împăratului este străjuită de un breton abundent. În acelaşi timp, trebuie remarcat că testiculele imperiale par a fi cu desăvârşire lipsite de păr. Aici există două posibile explicaţii: fie artistul avea informaţii la care noi nu avem acces, legate de moda romană, în genere, şi de îndemănarea bărbierului împăratului, fie pur şi simplu a rasolit-o şi nu a mai acordat aceeaşi grijă detaliilor. Până la urmă se poate şi mustaţă fără cioc.

Puţulica, e drept, nu are nimic august, fiind mai degrabă delicată. Totuşi, cum împăratul este în curul gol, e foarte posibil să fi ieşit din apă, apa era rece şi… înţelegeţi situaţia. Găsesc, totuşi, prudentă şi înţeleaptă abordarea artistului. Daca l-ar fi reprezentat pe împărat cu ditamai strujeanul de pulă în erecţie, gândesc că scandalul ar fi fost şi mai mare.

Pentru prepuţul excesiv de abundent explicaţia e simplă: e vorba, totuşi, de un împărat, care nu a ajuns niciodată în situaţia de se lua şi pielea de pe el. Înţelegeţi ce vreţi.

În fine, dacă la puţulică apa rece l-a ruşinat pe împărat, când vine vorba de coaie lucrurile par a fi în regulă. Sunt două. Şi au o dimensiune absolut acceptabilă. Alte comentarii tâmpite nu-şi au rostul.

c) Căţaua

Unii au identificat căţaua cu  lupa capitolina. Alţii au găsit acolo o trimitere la capul de lup dacic. Greşit. Artistul a ţinut să evidenţieze sprijinul acordat de împăratul Traian urmaşului său de peste veacuri, în privinţa politicii de eutanasiere a câinilor fără stăpân. La o privire foarte atentă se poate observa că, de fapt, Traian nici nu ţine căţaua în braţe (da, mă încăpăţânez să ortografiez „căţa”), aceasta părând să leviteze. De fapt tocmai se înalţă la ceruri, deci eutanasie. Aici se vede o dată în plus cât de judicioasă a fost alegerea artistului: dacă ar fi optat pentru soluţia sulei monumentale, în erecţie, vă daţi seama ce punct de sprijin ar fi avut căţaua şi cum asta ar fi compromis tot mesajul.

d) Scările

Se tot pune întrebarea : de ce a fost amplasată statuia pe scări, la mijlocul acestora. Mai întâi pentru că artistul a ascultat foarte mult cântecul lui Mircea Vintilă, pe versurile lui Păunescu. Cea de a doua explicaţie este că bugetul a fost depăşit şi nu au mai rămas bani pentru soclu.

Oricum, e bine că s-a optat pentru scările de la Muzeul de Istorie. Dacă s-ar fi ales scările rulante de la mall, situaţia era şi mai complicată. O discuţie care se poate face e legată de poziţia împăratului: parcă tocmai coboară scările. Cred că aici nu ar trebui decodat niciun mesaj ascuns, ci acceptat faptul că aşezarea statuii cu curul la stradă ar fi fost o alegere mai puţin inspirată; ar fi trebuit să urcăm, cu toţii, câteva trepte pentru a putea vedea puţulica.

Gata.

Aş mai avea de adăugat două note personale: nu am nimic pentru abordările artistice mai neconvenţionale, mai moderne, dar cred că arta monumentală, mai ales când îşi propune reprezentarea unor figuri importante ale istorei ( în cazul de faţă e vorba de antichitate) trebuie să respecte, totuşi, nişte canoane. Ca şi în pictura de icoane, există reguli care nu pot fi ocolite. În tipul acesta de artă, personalitatea celui reprezentat ar trebui să fie mai importantă decât personalitatea artistului- e o părere personală.

Marele reproş pe care am a-l aduce acestui monument nu este legat nici de echivoca plasare a lupoaicei, nici de nudul personajului principal. În întregul ei, de la amplasament până la execuţie, statuia reprezintă un Traian foarte pedestru, lipsit de majestate, comun până foarte aproape de vulgar. Între altitudinea columnei şi banalitatea compoziţiei de pe treptele Muzeului de Istorie există o disproporţie oarecum supărătoare. Nu încălcarea convenţiei este supărătoare – dezbrăcarea împăratului şi prezentarea sa mai austeră, lipsită de somptuozitate,  poate fi nu doar acceptabilă, ci chiar salutară. Trivializarea ( chiar involuntară), coborârea de pe columnă şi aşezarea , gol, pe trepte, nu înseamnă ieşirea din convenţie, ci ireverenţă. Ceea ce, până la urmă, descrie perfect atitutindea noastră de astăzi.

Fotografiile folosite îi aparţin prietenului Constantin Gheorghe. Le-am luat, fraudulos şi abuziv, de aici.