Un consilier în plus, un rival mai puţin pentru Ninel

Remus Cernea a fost numit consilier al primului ministru. Ştiu că pentru mulţi dintre noi e jenant să o recunoaştem, dar hai să admitem că numele ne e cunoscut, dimpreună cu personajul. Alt lucru, la fel de jenant, pe care trebuie să-l recunoaştem este acela că, la noi, treaba asta cu cei numiţi consilieri funcţionează anapoda. Năimirea de consilieri pe lângă feluriţii dregători funcţioneaza mai degrabă ca o sinecură, ca o recompensă pentru naiba  ştie ce servicii obscure aduse de către cel numit. Alteori e un joc de imagine pentru demnitarul care ţine să arate că are consilieri mişto. (Cam aşa a fost şi când Băsescu şi l-a adus vremelnic şi inutil consilier pe Andrei Pleşu). Oricum dregătorul român e dotat cu o inteligenţă superioară, cu o cultură wikpedică (sic!), cu agilitate intelectuală şi cu suprema înţelegere a tot şi toate, deci n-are nevoie să primească sfaturi de la nimeni. Consilierea asta e, de regulă, doar o leafă prevăzută în buget pentru un băiat bun sau o fătucă veselă.

În 2009, Cernea a candidat la preşedinţie. Personajul era evident ridicol, dar exista în ridicolul său o doză de inocenţă indefinibilă. Era greu de dibuit dacă omul îşi juca ridicolul, dacă îl accepta ca pe o fatalitate sau dacă nici măcar nu era conştient de asta. Nici nu conta foarte mult. Şansele sale erau nule, apariţia respira un exotism aparent autentic, una peste alta, suma dintre nostim şi ridicol era în regulă. Biografia aparte ( întreţinut de mămica, activist civic relaxat, politician în întreţinerea părinţilor -că alte ocupaţiuni n-a avut) , frizura specială şi insistenţa cu care voia să convingă că cel puţin el însuşi chiar se ia în serios, astea toate construiau un personaj bizar, dar respirând o formă simpatică de bizarerie. Dacă adăugăm la asta o anume boemă, supravieţuind la limita dintre nonconformism şi incurie, obţinem personajul care completa perfect circul electoral fără de care alegerile prezidenţiale n-ar mai avea niciun haz.

Electoratul de pretutindeni şi dintotdeauna a aşteptat şi va continua să aştepte candidatul anti-sistem. Pe care, sistematic, atunci când îl va avea în faţă, va refuza să-l voteze. Pentru bunul motiv că, aproape fără excepţie, personajele auto-desemnate drept candidaţi anti-sistem nu fac parte din sistemul pe care îl contestă doar pentru bunul motiv că sunt mult prea stupide pentru a-şi găsi loc în sistem. Marii salvatori, nobilii cavaleri şi mântuitorii aşteptaţi de electorat sunt mereu ocupaţi cu bătutul covoarelor. În 2009, la primul tur al prezidenţialelor, a existat o fracţie din electorat dezgustată de ofertă, a existat un număr de alegători care au ales să meargă la vot, dar să refuze să mai voteze vreunul dintre produsele fabricii româneşti de politicieni. Oamenii aceştia  (puţini, foarte puţini) au ales să îşi exercite dreptul la protest votând ridicolul în locul răului. Remus Cernea reprezenta ridicolul (nu-mi spuneţi că exista un alegător responsabil şi apt psihologic, care chiar şi-l dorea preşedinte!), deci putea primi astfel de voturi. Şi a primit astfel de voturi. Aşa cum a primit şi Ninel Potârcă. Nu era vorba de o opţiune politică, nici de un autentic exerciţie electiv, ci de o foarte apăsată luare la mişto a clasei politice, reprezentate la acel moment de insuportabilul Băsescu, stupidul Geoană şi nevroticul domn Antonescu. Asta a fost tot. Mecanismul era simplu. Făceai bancuri pe seama lui Cernea sau Ninel, apoi mergeai şi votai apăsat pentru a nu rata poanta bancului.

Alegerile au trecut, coafura lui Cernea a rămas intactă, veniturile mămicii au scăzut. Dar mereu junele Cernea a supravieţuit şocului pricinuit de pierderea la mustaţă a alegerilor, consolându-se cu ideea că l-a bătut, totuşi, pe Ninel Potărcă. Şi pletosul a continuat să fie el însui ( lucru, altfel, admirabil). Mai nişte activism civic, mai ceva politică de cafenea cu wi-fi gratuit, mai nişte onegeală de mediu, în fine, ca tot adultul care nu vrea carte de muncă. Pe scurt, omul a tot continuat să lupte cu sistemul, în timpul liber. Iar la el timp liber căcălău. Şi tot lupta cu sistemul, sperând ca în cele din urmă sistemul să-l bage în seamă şi să-i dea leafă. Acum s-a rezolvat. De azi încolo Remus Cernea, omul anti-sistem, are ceea ce i-a lipsit o viaţă: un venit propriu. Obţinut din salariu.

Habar nu am de ce şi l-a adus premierul Ponta consilier. Poate îşi imaginează că astfel ar putea adăuga „zestrea electorală” (hihihi!) a lui Cernea la cufărul USL. Poate şi-o închipui că îşi apropie nu ştiu ce particulă din mişcările civice. Poate e statornic ideilor sale de promovare a tinerilor. Poate, pur şi simplu, are nevoie de competenţa şi clarviziunea pe care doar Cernea le poate aduce. Repet: habar nu am. Nici n-aş fi mirat dacă Cernea s-ar găsi pe listele USL la toamnă. Până la urmă şi lupta cu sistemul e un instrument de parvenire la fel de bun ca oricare.

În fine, e bine că Ponta şi l-a luat consilier. Pe probleme de frizerie, mers cu bicicleta sau ce o fi. Important e că anti-sistemul a devenit parte a sistemului. Iar Ninel scapă de contra-candidaţi.

P.S. Nu îmi e antipatic Cernea. Nici simpatic. De fapt nici nu-mi pasă de el. Relativ interesant e subiectul care a devenit ( şi sigur e fericit că a devenit). Nici măcar interesant, ci nostim. Şi dacă vrea la politică, atunci e firesc să începem să-i testăm rezistenţa la împunsături. Că şi noi suntem anti-sistem, tot miercurea după amiază şi joia la prânz.