Acum vreun an şi jumătate, la un ceas de plictiseală şi lipsă de chef am scris trăznaia de mai jos. Ceasuri de plictiseală au mai fost, dar am încercat să mă stăpânesc. N-am reuşit pe deplin. Au mai urmat vreo trei istorii repovestite. Apoi mi-a trecut. Nu plictiseala, ci pofta de a scrie texte din astea. Poate o să revin cândva la istoriile repovestite. Şi atunci… ar trebui să repovestesc… ce?
Mânca pepene, scuipând seminţele pe jos. În cortul său, generalul mânca pepene. Căpeteniile strânse în jurul său, la sfat, aşteptau răbdătoare ca fiul lui Hamilcar Barca să îşi rezolve pofta de dulce şi rece. Iar Hanibal molfăia la pepene, lăsând zeama dulce şi lipicioasă să i se scurgă pe bărbie şi de acolo, pe gât, la vale. Din când în când le făcea cu ochiul.
Când a biruit şi ultima felie a râgâit scurt, apoi s-a ridicat şi, bătându-se pe burdihanul care se rotunjise binişor, a explicat:
– Mă ‘c să mă piş, că m-am umflat de la ăsta!
Şi a ieşit. De fapt n-a ieşit. S-a proptit în uşa cortului, s-a crăcănat şi, cu o mână în şold, iar cu cealaltă ţinându-şi furtunul, a pornit la deşertarea prea-plinului. Şi susura, şi curgea, şi nu se mai oprea. Lucru ştiut, un pişat fără băşină n-are niciun farmec. Ori generalul ştia să se bucure de micile plăceri ale vieţii. Iar şipotul curgea fără încetare.
– Ce? Te-am stropit? Păi, dă-te naibii mai încolo! îl auziră cei dinăuntru chicotind spre unul din soldaţii aflaţi de gardă la intrarea în cort. Iar îndemnul şi-l însoţi cu încă un pârţ tactic.
Într-un târziu rinichii săi cu geniu strategic se declarară satisfăcuţi, aşa că, după necesara scuturare, se putu întoarce între căpeteniile sale.
– Băi băieţi, io m-am gândit.
– Serios? Maharbaal n-avea niciun chef să-şi disimuleze sarcasmul.
– Da, bă. M-am gândit eu bine şi ‘ţi atenţi acilea: bă, în Iberia am rezolvat-o, acu’ zic io s-o luăm spre Roma.
Căpitanii lui Hanibal se priveau unii pe alţii surprinşi, vociferând, mormăind cu nemulţumire. Aderbaal vru să se asigure:
– Şefu’… Roma- Roma?
– Roma- Roma, dom’le! Hă? Ce ziceţi?
Nu ziceau nimic.
– Bun. Dacă toată lumea e de acord, atunci e stabilit. Pornim spre ăia.
Mormăitul cvasi-general nu părea să-l deranjeze pe Hanibal. Doar bătrânul Kanmi nu avea nimic de comentat. Moţăia. Generalul îşi urmă expunerea gândirii strategice:
– Şi m-am gândit io … băi, şi mi-a venit o idee. O luăm pin munţi, dom’le.
– Pin munţi? întrebară toţi într-un glas. Toţi, cu excepţia lui Kanmi.
– Io aşa zic. Le facem o surpriză la băieţii ăia. O luăm uşurel pi colea, p’ormă pin munţi şi ţup piste ei la Roma.
– Hanibal! rosti cu voce tunătoare Yaroah. Munţii aceia sunt de netrecut…
– Ete, na!
– … nimeni nu a trecut vreodată dincolo de zidul lor…
– Las’ că trecem noi. Uşurel pi potecuţă…
– Nici oamenii, nici animalele noastre nu pot face faţă unei asemenea expediţii!
– Iespediţie? Ce-i aia?
– Iarna e aproape! Frigul, zăpada şi lipsurile vor face ca…
– Ne punem gluga la geacă şi ne descurcăm. Hai, bă, nu fi cârcotaş. M-am gândit eu la toate. Dac’ o luăm uşurel pin munţi, picăm piste ăia când nici nu se-aşteaptă. Le tragem o surpriză, ‘tu-i în fleancă de golani. Îi luăm nepregătiţi.
Kanmi, care tocmai îşi isprăvise somnul de frumuseţe, îşi drese vocea. Cu toţii preţuiau opinia bătrânului general.
– Planul lui Hanibal e cutezător, nemaiauzit şi plin de riscuri.
– Îhî! confirmară toţi căpitanii.
– Dar tocmai de asta e genial. Dacă îi va izbuti… şi peste mii de ani se va vorbi despre geniul său militar şi vitejia armatelor Cartaginei.
– Hai, dom’le! se dezumflă Aderbaal.
– Precum vă zic! O să facă ăia filme despre el…
– Ce-s alea? în mod evident Aderbaal era un ignorant.
– … o să aibă pagină pe wikipedia. Mişto idee. De ce nu!
– Mulţumesc, Kinmi! Hanibal îl bătu pe umăr, cu recunoştinţă, pe bătrânul său general. Tu vei sta la dreapta mea.
– A, nu, şefu’! se grăbi Kinmi să-l contrazică. Nu, că io nu merg. La reumatismu’ meu… nu-mi trebuie mie dârdâială prin munţi.
– Mă rog, gestu’ contează. Băi, deci e hotărât. O luăm pi la munte. În felul ăsta vicleanul şi iscusitul meu plan genial…
– Ei, na – mormăiră ceilalţi.
– Ofticaţilor! Deci vicleanul şi genialul meu plan iscusit… cum era? Deci planul meu o să-i ia prin surprindere pe ăia. Asta dacă nu se trezeşte vreunu’ să mănânce rahat pă pagina lui dă feisbuc.
– Ce-i aia? îşi vădi Aderbaal , încă o dată, ignoranţa.
– Ai dreptate, că nu s-a inventat. Încă ceva. Aderbaale!
– Prezent!
– Fii atent aici, frezatule… Bă, tu când te tunzi?
– Acu’ ce-ai? N-ai loc de chica mea?
– Nu’, dom’le, că io-s tolerant, da’ … mă rog. Eşti rocker, hă? Deci, Aderbaale, tu te ocupi de aprovizionare, da?
– Mă ocup!
– Bă! Să faci rost de oţet. Mult oţet. Foarte mult oţet, bă!
– La ce dracu’ îţi trebuie, şefu’, oţet pi munte? Păi, ce? Mergem acolo să punem castraveciori?
– Nu v-am zis că am un plan viclean şi alea-alea? Nu, bă, oţetu’ trebe ca să spargem peatra. Las’ că vezi tu. Gata! S-a stabilit. Acu’ mergeţi şi voi să vă îmbătaţi, să futeţi… sau ce v-o mai veni, că mâine pornim.
– Prin munţi? voi să se asigure Yaroah.
– Pin munţi, dom’le! Gata! Hai, la distracţie, că de mâine vă bag în cantonament.
Se ridicară cu toţii. Chipurile lor vădeau expresii îngrijorate. Aderbaal era deja preocupat, încercând să-şi dea seama de unde va face rost, într-un timp atât de scurt, de cantităţile necesare de oţet.
– Aderbaale! îl opri Hanibal, pe când Aderbaal tocmai se pregătea să iasă din cort.
– Da, generale!
– Băi, poate te tunzi , totuşi!
– Hai, şefu’, zău…
– Ziceam şi eu , bă.
– Hanibal, am să te întreb şi eu ceva.
– Ia zi, mă.
– Dacă planul tău funcţionează şi reuşim să-i surprindem pe romani, vreau să-mi promiţi că după ce cucerim Roma…
– Ce să faceeem?
Aderbaal a rămas năuc. Nu înţelegea întrebarea.
– Să cucerim Roma, cum ce să facem?
– Să cucerim Roma? se miră Hanibal cântându-şi întrebarea. Nu, dom’le. Nu cucerim nimic.
– Nu?
– Nu!
– Păi, atunci de ce mergem acolo? De ce ne chinuim prin munţi? Ce rost are să-i luăm prin surprindere?
– Să-i scoatem din sărite! Hehehe.
Te roooooog, plictiseste-te si chef lipseste-te din nou, moncher!!!!! Daca tii minte am fost unul dintre cei care au insistat sa mai bagi o traznaie de-asta in portofel… Pardon, portofoliu… 🙂 Mai da-i in gura ma-sii cu politica lor si spune-ne tu adevarul in povestea de cum se facu de-si pierdu Sinan -Pasa dintii la Calugareni. Si, ca sa te revigorez, o promisiune si o poezie:
– Nu ma las pana nu te vad in carne si oase in august, cand vin acasa. Nu de alta, dar o sticla de Rioja nu se poate sa nu fie inmanata personal;
– MOR- DE-CHAI, TE- IUBIM,
O- TRAZ-NA-IE- MAI- CITIM ???
(Mai aveam variantele ” Mordechai te iubim , Ca ca tine nu gasim ” si ”Mordechai, tineo tot asa HAI RAPIDULETU”, dar m-am gandit sa nu stric trendu`) 🙂
Baga traznai !
Hanibal ante portas !!!. Sau a fost Spartacus ,sau Atila multi bre la porti ,ii incurc in crucea lor !!. 😆
Dom’le! la cata carte stiu io atata pot sa comentez: fain! mie-imi place!