Ploaia cădea fără contenire. Rece. Cu mânie.
Stătea în ploaie, copleşit, îndurerat şi singur. Iar ploaia îl pălmuia fără încetare. Păstrând încă o urmă de semeţie, a strigat:
– Toţi cei care mă iubiţi, veniţi! Veniţi în ajutorul meu!
Şi n-a venit nimeni. Iar ploaia continua să cadă. Rece, fără patimă şi fără furie. Atunci a strigat:
– Toţi cei care m-aţi iubit cu adevărat… veniţi!
Şi nu a venit nimeni.
Şi ploua. Şi a strigat a treia oară:
– Toţi cei care îmi sunteţi sau mi-aţi fost prieteni… veniţi, acum când îmi e greu…
Nu a venit nimeni. Ploaia s-a pornit şi mai tare, stârnind vuiet şi şuvoaie.
A strigat din nou:
– Toţi cei pe care i-am ajutat cândva… măcar unul dintre voi…
Şi n-a venit decât biciul ploii, lovindu-i obrazul, rece şi dispreţuitor.
A strigat:
-Cei care încă vă amintiţi de mine…
Şi nimeni nu a venit. Iar şuvoiul se învolbura tot mai aprig. Ploaia mâniată de vântul neostoit lovea, lovea fără cruţare.
Atunci a strigat încă o dată:
– Voi, cei asemeni mie… cei care strigaţi şi nu primiţi răspuns… veniţi…
Atunci locul s-a umplut de oameni. Iar ploaia nu a încetat nicio clipă, ba mai tare se mâniase, văzând că puhoiul de oameni e mai aprig decât cel născut de ea.
Când a strigat din nou, cu glas stins, pentru ultima oară, nu s-a mai auzit nimic. Ropotul ploii şi strigătele celorlalţi i-au acoperit glasul.
Se-ntampla ca de multe ori sa ma duci cu gandul la cate ceva.
http://www.youtube.com/watch?v=k_WjXNo1lGc
[…] preluat în titlu o vorba de-a lui Mordechai în seara […]
Trist de adevarat
Mare lucre e sa fie omu’ „optimist” si increzator in semeni.Niciodata n-o sa fie dezamagit.Nici eu.
Asta ar trebui să fie cuprinsă în urmarea „povestirilor unui ciufut” (te citez, poate nu exact…). Apropo, cînd apare?
Realist 🙁 Nu trist şi nici pesimist. Din păcate…
Banzai!
Monşer, în toamnă cred că-i pe hârtie. Oricum, o să fie o adunare de multe ciudăţenii.
Asta-i o veste bună!
Şi io-s ciudat 😀
Abia astept sa apara…
Superb text.