N-am mai mers la cinematograf de foarte mulţi ani. Nici nu mi-e dor. Mi s-a explicat, pe îndelete, că ratez şansa unei experienţe memorabile. Sălile moderne de cinema au dotări tehnice de excepţie, sunetul e grozav, imaginea fără cusur, iar la producţiile 3D experienţa e unică, inegalabilă. Mai întâi că trăiesc într-o lume 3D, aşa că sunt relativ familiar cu fenomenul; când împing căruciorul la supermarket, e 3D şi fără să îmi pun nişte ochelari ridicoli pe nas. Apoi, de regulă, filmele produse în 3D fac parte dintr-o categorie care nu mă interesează. Cum mă pot lipsi şi de comentariile „spirituale” din sală, şi de polifonicele telefoanelor mobile, şi de plăcerea fără pereche de a asculta în Hi-Fi sunetul produs de rumegătorii de floricele de porumb sau de sorbitul cu ghiogârţuri din cocicole, aglomeraţia de la cinematograful din mall, pe mai departe, nu mă interesează.Filmele le pot vedea foarte liniştit şi acasă, unde singurele comentarii tâmpite pe care trebuie să le suport sunt ale mele.
Pe vremea când încă mai călcam prin cinemtograf, era pentru că doar acolo mai puteam vedea filme româneşti. Mai ales cele noi. La televizor nu erau, pe net nu erau de găsit. Nici pe dvd. Acum nu mai am nici motivaţia asta. Filmele româneşti au devenit mai accesibile, dar au încetat să mă mai intereseze. Chiar dacă adună premii pe la tot felul de festivaluri mai mult sau mai puţin respectabile.
Cristian Mungiu a obţinut încă un premiu la Cannes, pentru scenariu. Să-i fie de bine. N-am văzut filmul, deci n-am nicio părere. Îmi e doar vag cunoscută povestea. Am văzut în schimb filmul pentru care a obţinut, tot la Cannes, marele premiu, acum câtiva ani, celebrul 4,3,2… Şi nu mi-a plăcut. Nu spun că m-a dezgustat ca să nu ultragiez esteţii care juisează la sordidul prost filmat. Până la urmă a fost premiat la Cannes, ce mai contează părerea mea?
Foarte zgomotoşii şi de sine iubitorii regizori din „noul val” ( care e tot „nou val” de mulţi ani) nu mai au de multă vreme nicio treabă cu spectatorul român. Pentru că spectatorul român ( nu e aşa?) e prea îngust, insuficient educat şi… ce s-o mai lungim, de-a dreptul tâmpit, deci nu are cum înţelege/gusta complexa lor operă cinematografică. Aşa că ei fac filme doar pentru festivaluri. Se complimentează între ei, îşi văd unul altuia filmele şi se felicită reciproc, au mereu smochingul pregătit, că nu se ştie când dă statul bani pentru o deplasare la un festival. Regula e simplă: filmul poate fi oricât de prost filmat, sunetul oricât de infect, important e ca povestea din film să fie sordidă. Regizorii – care obligatoriu sunt şi scenarişti, că pentru ei încă nu s-a scris opera literară care să-i merite!- sunt fericiţi dacă filmul lor răscoleşte cât mai multă mizerie; stângăciile tehnice devin „stilistică”, duhoarea canon estetic.
Cândva, într-o discuţie cu un prieten, ne întrebam de ce tinerii regizori nu purced la ecranizarea unor mari opere literare ( atâtea sunt care ar merita asta!), de ce nu apelează măcar la scenarişti de calitate? Răspunsul era simplu: pentru că nu pot! Atunci când încerci ecranizarea unei cărţi îndeajuns de cunoscute, stângăcia regizorului, lipsa de înzestrare, gafele tehnice devin supărător de evidente, nu mai pot fi ascunse sub pretenţia „stilului”. Ca să fiu drept, trebuie să admit că nici în literatură nu stăm mai grozav. Şi aici se simte acelaşi miros greu. Jegul, promiscuitatea, mizeria par a reprezenta noile obsesii. Nimeni nu mai spune poveşti, toţi varsă orori. Şi toţi au devenit demascatori ai comunismului, la 20 de ani după.
Ultimul film românesc pe care l-am văzut cap-coadă ( şi revăzut!) a fost „Restul e tăcere”, al lui Nae Caranfil. În rest, recunosc, n-am rezistat mai mult de 15-20 de minute. Cinematografiei de dinainte de ’89 i se reproşa, pe bună dreptate, insuportabila ideologizare. Acelaşi reproş i se poate face şi „noului cinema românesc”. Sordidul pare a fi noua ideologie.
Cum nu fac parte din niciun juriu, la niciun festival, n-am văzut filmul lui Mungiu. El nici n-a făcut filmul pentru a fi văzut de mine ori cei ca mine, ci pentru jurii, deplasări, diurne. Aşa că felicitările să şi le primească de la jurii. N-am niciun îndemn să caut şi să încerc să văd filmul lui. Încă am pete pe ficat de la ultima astfel de experienţă. Eu şi el trăim în ţări diferite. Eu trăiesc în România. El într-o Românie jegoasă.
Dupa atata vreme de cand am citit „Zahei orbul”, inca ma intreb de ce , nimeni, nu a avut indrazneala de a-l pune pe pelicula. Gandesc, in nestiinta mea, ca oricat de rau ar fi realizat, tot bun ar fi. Povestea, in sine, e una memorabila.
Acum vreun an am citit „Zahei orbul” si am fost puternic impresionat. Da, cred ca merita o ecranizare, dar faptul ca e atat de incarcat de emotie face demersul destul de dificil…
„Tat referitor la oi”, vorba celor de la Nightlosers, Moshe are din nou muuuulta, multa dreptate cu tot ce a scris. Sunt curios, totusi, daca i-a placut „Filantropica”. Eu in consider cel mai bun film facut dupa 89.
Un film de vazut: Portretul luptatorului la tinerete. Pe asta nu o sa-l premieze nimeni la Cannes…
Si declaratia pompoasa: „Filmul nu va fi disponibil pe marile ecrane mai devreme de luna septambrie.” Ai avut dreptate, e un film pentru festival si atit. Si nici mie nu mi-a placut 4321. Ca orice film romanesc n-a avut cap si nici coada.
astia-s echivalentul lui cartarescu in film. postmodernisti de cacat. de aia filmele de haliud sunt capodopere fata de ce fac astia, ca spun o poveste, un basm, ceva. si pitiponcii nostri culturnici, baloşind ca pupinbasistii, cu litere mari: mare victorie, mare realizare a României… ca si cum autoscuipatul in gura poate fi o realizare a României. Foarte corectă observaţia, dacă aş trăi în România lor imi tăiam venele demult, ceea ce le doresc si lor. Sunt obligat să marturisesc, aici, că am reuşit să vad 20 de minute din moartea ăluia, lazarescu sau cum il chema, si asta numai pentru că „locuia” în film într-un bloc de lânga al meu. Şi când am vazut ce deprimant era peisajul în care trăiesc eu, conform filmului, am avut de ales intre a mă arunca pe geam sau a inchide tvul. evident, am ales a doua varianta. Din celelalte colcăieli n-am vazut decat trailărurile. nu-i vorba că si daneiliuc, dupa revolutie tot in linia asta pornise. numai genii pe capu nostru.
Daneliuc a rămas consecvent cu sine. Nici înainte de ’89 n-a fost altfel. Diferenţa e că lui – de cele mai multe ori- i-a ieşit.
Credeam ca sunt mai „inapoiata” de nu mi-a placut 4, 3,2,1. Dar cu articolul asta am vazut ca nu sunt!
Suntem mulţi, dar neorganizaţi 🙂
Si eu care credeam ca am dezvoltat o impotenta vizavi de „noul val” si ca e numai vina mea. Acum vad ca mai sunt si altii care au patit-o si ca exista si medicamente pentru asta. 😉
:)))))
M-am simtit bine citind asta! Si eu credeam ca n-am suficient rafinament vis-a-vis de cinematografie de nu mi-a placut 4321 ; pe ultimul nici nu doresc sa-l vad .Cred ca au apetenta pt. sordid si il premiaza ca sa-l incurajeze sa acceada la noi culmi cu zgarmatul si mazgalitul peretilor ,pardon,ecranului!
Am vazut un film de acesta si pur si simplu mi-e frica sa urmaresc altele.N-am intraznit ,ca mi-a groaza de dialogul absolut idiot ,personajele ingrozitoare,temele cretine,si fotografia fara duh.La o comedie era sa mor
pur si simplu de indignare .Slava domnului ca n-am vazut nici un serial cu nume de flori sau altele.Desi fac curand „marele salt ” macar sa nu-l fac din pricina unei productii de acest fel.Sunt productii proaste americane cu duiumul dar macar nu sunt facute de ai nostrii.Strainilor li se par exotice temele dar noi ne-am saturat de prostie ,imbecilitate,prost gust,marlanie si
tzatzism abominabil,ba sa le mai si induri de buna voie.
Nici eu nu am felicitri ,de unde opere nationale transpuse in film ,stiu pe dracu despre socialsm ,nu au habar de ziua de ieri ,de cea de miine ,ce sa mai vorbim .La git invata cum ea faca nodul …….
N-am putut sa mai vad un film romanesc de la urletele din „De ce bat clopotele, Mitica”. Nu pot, din cauza urletelor, sa vad teatru romanesc. Oi fe io vr’un defect…
Fluieratorul, 100% de acord. Chiar am scris in 92 un articol intr-o gazeta referitor la idiotenia cu zbieratul la teatru si este unul dintre motivele pentru care il evit si eu. plus repertoriul, penibil de cele mai multe ori.
O înregistrare a unei camere de supraveghere montată deasupra unui bancomat a fost premiată din greşeală la Cannes, după ce juriul a confundat-o cu un film românesc despre drama unei familii care scoate bani de pe card. Înregistrarea, care durează mai bine de trei ore, a primit laude şi din partea criticilor. The Guardian scrie elogios despre cadrele ei lungi, care transmit senzaţia de timp apăsător, iar Hollywood Reporter apreciază calitatea scenariului, care surprinde perfect rutina unei zile în care nu se întâmplă absolut nimic. „În primele patruzeci de minute nu apare nici un personaj“, scrie site-ul american. „Vedem doar un câine care trece prin cadru, dar nu-i vedem şi stăpânul. Oare acel câine nu are stăpân? Trebuie să aibă, pentru că unde s-a mai văzut câine fără stăpân pe străzile unui oraş?“
„Personajul principal al filmului, un bărbat care scoate la un moment dat bani de pe card, nu este jucat de un actor profesionist, probabil pentru a da mai multă autenticitate scenelor“, este de părere criticul A.O. Scott, de la New York Times.
În ciuda acestor aprecieri, filmul românesc n-a fost şi pe placul publicului. Foarte puţini spectatori au rezistat până la final, mai ales că mulţi şi-au dat seama cum se termină. (Spoiler Alert!) Filmul se încheie cumva ciclic, cu vreo cincizeci de minute în care nu trece absolut nici o persoană prin cadru.
:))))))))))))))))
Ba pe mine m-a dezgustat 4,3,2. Din toate punctele de vedere… A încercat să inducă ideea că marea tragedie a comunismului în România a fost că femeile n-aveau voie să facă avort. Într-adevăr, de altceva nu prea aveam de ce să ne plângem…
Cauta „Nunta muta” a lui Malaiele.
Ai perfecta dreptate. Am vazut cam toate ‘capodoperele’ premiate in ultimii ani si, daca poti sa crezi, l-am citit pana si pe Cartarescu! OK, am incercat… Intamplator, si eu scriu (si chiar mult), insa am ramas la faza ‘pentru mine si prieteni’. Mi s-a spus ca ce scriu eu nu se mai vinde… Nu e prea mult sex… Nici violenta… Cam nasol! ‘Sa-ti schimbi subiectele, nu stilul!’ mi-a spus cineva. Ba mersi. Mai bine raman cu ele intr-un folder pe desktop. Sau imprastiate ici-colo pe cate un blog.
Eu vin cu un comment-contra. Felicitari! Felicitari Mordechai! De mult timp nu am mai avut revelatia unei scriituri proaspete, sprintene si tineresti. M-a cam pus pe ginduri pseudonimul tau, insa mi-am zis – Hai sa vad ce o mai fi si asta! Pe chestia asta ma voi pune serios pe lecturat. Ne mai auzim.