Sare avem

Amicul Tase e un optimist fără pereche, la limita patologiei. Mecanismul său mental reuşeşte, cu o precizie incredibilă, să extragă grăunţele de bine din absolut orice. Nu există situaţie în care neobişnuita alcătuire a minţii sale să nu reuşească să găsească ceva pozitiv. Atunci când pentru oricare dintre noi totul pare să indice iminenţa unui dezastru, Tase, bolnavul de optimism, găseşte întotdeauna materie pentru un surâs.

Dacă într-o seară, să spunem, îşi propune să gătească ceva, dar mai toate cele necesare îi lipsesc, optimistul din el o să remarce:

– Bun, deci facem lasagne! Sare avem!

Până la urmă sarea e esenţială, nu? Tase v-ar putea explica, vreme de două ceasuri, cât de importantă e sarea. Apoi, alte două ceasuri, ar imagina scenarii în care toate celelalte ingrediente sunt prezente, dar tocmai sarea lipseşte. Cu siguranţă îşi va aminti de cineva care chiar a fost într-o astfel de situaţie, concluzionând că el, spre deosebire de acel/acea cineva, e un privilegiat, are ceea ce-i lipsea aceluia: sare.

Acum mulţi ani, la o oră cu mult înainte ca noaptea să se numească dimineaţă, a mers la o cherhana. Voia să facă un reportaj despre pescari şi modul lor de viaţă. Pescarii s-au întors de pe mare, şi-au descărcat peştele la cherhana, apoi au stat să-i răspundă năucului cu ochelari care părea tare interesat de ei şi care nu înceta să zâmbească. Despre politică n-au vrut să vorbească, nu-i interesa. Despre femei n-au vorbit, că nu se cade. Nici despre bărci şi pescuit, că erau sătui de aşa ceva. Unul dintre ei, îmblânzit de mai multe pahare de votcă, s-a pus, totuşi, pe povestit. A început să vorbească despre necazurile lui. Femeia îi murise, fata cea mare plecase de acasă cu un neisprăvit, băiatul, mai mic, era mai mereu bolnav. Din pescuit, povestea omul, nu se  câştigă mai nimic, iar el oricum la altceva nu se pricepea. Şi apoi, de muncă nu găsesc nici cei mai tineri, cu carte multă, unde ar găsi el? Lipsurile şi necazurile îl apăsau, sărăcia îl chinuia ca o boală fără leac. Amicul Tase nu încetase nicio clipă să surâdă. Cu o candoare pentru care nu are cum exista epitet, Tase a zâmbit şi i-a explicat omului că e bine, e bine aşa, că femeia i-a murit. Dacă ar mai fi trăit, i-a explicat optimistul Tase, ar fi fost şi mai greu, din banii puţini pe care îi câştiga pescarul, s-ar fi descurcat şi mai greu cu o gură în plus de hrănit.

Pescarii l-au privit chiorâş. Încercau să se dumirească dacă votca îi prăpădise mintea sau omul acesta nici nu fusese vreodată întreg la cap. Înţelegând greşit tăcerea pescarilor, Tase s-a simţit încurajat să îşi dezvolte raţionamentul, continuând să vorbească, fără contenire. A plecat de acolo în şuturi, după ce a primit o chelfăneală pe cinste. Sub chipul tumefiat,  surâsul obişnuit nu încetase să lumineze. Avea, ca întotdeauna, motive de mulţumire: reuşise cel mai autentic reportaj, îi convinsese pe pescari să îşi arate adevărata fire.

Când şi-a pierdut slujba, a fost fericit că acum se poate „cu adevărat ocupa” de cariera sa. Când l-au călcat hoţii s-a simţit onorat: „Vezi, dom’le, că nu sunt ultimul dintre sărăntoci? Tot au găsit oamenii ăia ce să ia de la mine!”. Atunci când i-a fost refuzat viza pentru SUA ( voia să îşi viziteze o rudă) a constatat cu zâmbitoare încântare: „deştepţi americanii! nu primesc orice tâmpit!”. Pe urmă i-a plecat nevasta la muncă, în Italia, şi nu s-a mai întors. Şi-a găsit acolo un italian. Pentru Tase a fost prilej de logică observaţie: „Poftim! Vezi ce femeie am  ales eu? Se bat şi străinii pentru ea!”.

Acum câteva luni a aflat că are cancer. „Bine că nu am ceva la cap, ajungeam de râsul lumii, râdeau şi copiii de mine” – a găsit el motiv de surâs. A început tratamentul, chinuitoarele şedinţe de chimioterapie, care l-au prefăcut într-o ruină. Părul i-a căzut cu totul, a slăbit cumplit. Pe chipul prefăcut într-o mască gălbuie, de pergament, doar surâsul mai luminează amintirea celui care a fost. Dar surâde: „Băi, am slăbit. Îmi vin iar blugii pe care-i purtam în facultate!”.

Îl mai îndemn, când şi când, la discuţie. „Facem politică”. Despre disputa dintre Băsescu şi Ponta, pe tema reprezentăriil la UE, spune: „E bine, dom’le. E bine că avem de unde alege, dacă-s doi!”. Despre criza din Grecia: „Măslinele le rămân, alea nu o să li le ia nimeni. Pe urmă se descurcă ei”. Resursele sale de optimism sunt inepuizabile.

Azi am primit vestea că e în comă. Sunt puţine, foarte puţine şanse să se trezească, să mai vorbească vreodată. Refuzând, parcă, să accept vestea l-am sunat. Mi-a intrat mesajul robotului său telefonic. Acelaşi glas dres din şagă: „Dom’le, am telefonul închis, deci nu pot răspunde. E  de bine! Ori sunt cu vreun bogătaş, ori la vreo gagică! Deci e de bine. Lăsaţi două vorbe şi vă dau eu bip să mă sunaţi îndărăt, că n-am parale! Vă pupă Tase!”.

Am închis. Nu eram în stare să spun nimic. Apoi am sunat din nou. I-am lăsat un mesaj. „Tase, deschide telefonul şi las-o naibii pe gagica aia. E o secătură. Dă bip şi te sun eu.”  De atunci stau cu ochii pe telefon. Hai, Tase, că sare avem.