BRIC

BRIC a devenit un termen de referinţă pentru noile evoluţii din economia globală. Tot mai frecvent este invocată sintagma „ţările membre BRIC”, cu sau fără justeţe. Instituţional, BRIC nu există, chiar dacă au existat anumiţi paşi în această direcţie, mai ales din partea Rusiei. O astfel de construcţie instituţională ar fi şi dificil de realizat, atât din cauza  distribuţiei geografice, dar şi pentru că cele patru state reprezintă sisteme politice diferite, greu de pus de acord.  Au existat, totuşi, mai multe reuniuni ale grupului, la Ekaterinburg, Brasilia sau Sanya, fără rezultate notabile. Pe scurt, acronimul desemnează Brazilia, Rusia, India şi China, iar alăturarea lor se datorează nivelului de dezvoltare economică perfect comparabil.

BRIC înseamnă împreună aproape jumătate din populaţia planetei, iar economiile lor, însumate înseamnă un PIB de circa 16.000 de miliarde USD, conform estimărilor pentru 2011 ( Brazilia -2493; Rusia -1850; India -1676; China 11.440 – cu menţiunea că datorită cursului de schimb controlat, calculul, în privinţa Chinei, poate suporta variaţii, de la o estimare la alta). Rata de creştere economică (estimată pentru 2011) în cele patru state este după cum urmează: Brazilia- 2,7% (în scădere, faţă de 7,5% în 2010), Rusia-4,3%, India- 7,2%, China -9,2%.  Doar cifrele acestea şi sunt suficiente pentru a explica de ce BRIC a devenit un termen de referinţă.

Au existat şi continuă să existe discuţii despre extinderea acestui grup de referinţă pentru a include şi alte state, ca: Turcia, Mexic, Indonezia, Nigeria sau Africa de Sud. S-a vorbit şi despre includerea Coreei de Sus, dar acest stat este atât, politic cât şi economic, mai apropiat de ceea ce deja se numeşte „grupul tradiţional al statelor dezvoltate”.

De ce a fost nevoie de „inventarea” acestui grup, atunci când existau deja suficiente forme instituţionale de reunire a statelor cu economii dezvoltate? Ce face diferenţa dintre grupul alcătuit din SUA, Canada, Marea Britanie, Japonia, Germania etc. şi BRIC? În primul rând diferenţele sunt de ordin politic. Cu excepţia Japoniei, „grupul tradiţional” ( dacă îmi e permisă adoptarea sintagmei) reprezintă un grup de state care împărtăşesc viziuni politice oarecum similare, ba mai mult, toate sunt membre NATO. Sau, după cum remarcă cei mulţi comentatori, împărtăşesc viziunea politică şi economică a SUA.

Grupul condus de SUA reprezintă un sistem în care dezvoltarea economică este bazată pe tehnologie şi influenţă politică. Influenţa politică este folosită atât pentru câştigarea pieţelor cât şi pentru dobândirea accesului la resurse. De cealaltă parte, grupul ţărilor BRIC încearcă drumul invers, folosirea forţei economice, generate mai ales de valorificare resurselor proprii, pentru creşterea şi consolidarea influenţei politice.

Statele cele mai avansate tehnologic din BRIC, Rusia şi China, nu pot concura cu grupul condus de SUA, încă. Rusia, totuşi, spre deosebire de China, are resurse proprii imense, care îi permit o creştere stabilă pe termen mediu. China începe să resimtă tot mai acut lipsa resurselor, într-un context în care la nivel global bătălia pentru accesul la resurse capătă accente dramatice. Acesta este şi motivul pentru care China devine o prezenţă tot mai importantă în Africa, dincolo de deja copleşitoarea prezenţă din zona Asiei. Există înţelegeri importante pe care China le are cu Rusia, pentru asigurarea resurselor energetice pe care flămânda Chină le consumă cu nesaţ şi de care Rusia dispune din belşug. Acest aranjament economic, evident, vine la pachet cu o sumă de înţelegeri economice.

Conform tuturor evaluărilor, până în 2050 cele patru state ar putea deveni economiile dominante ale planetei. Ceea ce nimeni nu poate evalua este dacă BRIC va supravieţui pe un termen atât de lung. Cea mai importantă forţă a BRIC, China, datorează bună parte din evoluţia spectaculoasă factorului politic. Poate părea surprinzător, scandalos sau inacceptabil ceea ce am să afirm: fără actualul sistem politic, China ar avea parte de o spectaculoasă prăbuşire. Afirmaţia, oricât de supărătoare poate părea, este uşor de argumentat. În lipsa controlului dur exercitat de statul comunist, o ţară cu peste un miliard şi jumătate de locuitori, cu toate problemele de ordin intern pe care le are, ar fi ameninţată de haos. Trecerea la un sistem de democraţie de inspiraţie occidentală ar antrena o explozie de neimaginat a corupţiei, o criminalitate fără precedent în istoria omenirii şi un şir fără sfârşit de confruntări interne, de la cele inter-etnice, la cele motivate politic etc. Dacă acum China mimează un rudiment de preocupare faţă de problemele mediu ( doar un rudiment şi doar mimat!), căderea sistemului comunist ar face să dispară şi această minimă preocupare. În planul drepturilor omului, paradoxal, lucrurile ar putea sta şi mai rău: exploatarea minorilor, a femeilor, ar căpăta proporţii incredibile. Dezvoltarea infrastructurii ar fi dramatic încetinită. Instabilitatea ar putea deveni cronică. De fapt nimeni nu poate evalua care ar putea fi consecinţele abandonării controlului strict al statului comunist. Şi, totuşi, presiunea internă şi externă este enormă. Nou dobândita forţă economica a Chinei pare să asigure, pentru încă o vreme, supravieţuirea comuniştilor, care fac eforturi de reformare ideologică. Quand la Chine s’éveillera… le monde tremblera – citatul atribuit lui Napoleon pare mai de actualitate ca niciodată.

Există o certitudine: cele patru state BRIC reprezintă o forţă considerabilă. Aproape jumătate din populaţia planetei. O piaţă enormă, un potenţial incredibil. Pe care continuăm să le ignorăm, pentru că politica noastră externă nu există, iar politicienii noştri sunt ocupaţi cu neîncetate războaie interne mărunte. Cu Rusia am fi putut avea relaţii cel puţin normale, dacă am fi renunţat la o rusofobie iraţională şi neprofitabilă. Cu China am avut relaţii privilegiate cândva, iar azi nu reuşim să articulăm mai nimic. India sau Brazilia reprezintă ţări unde ceea ce încă mai reuşim să producem poate încă avea căutare, ba mai mult, aceste ţări deţin resurse de care am putea avea nevoie dacă vom decide să optăm pentru dezvoltare economică reală. Toate acestea sunt obiective de politică externă realizabile, dacă România va decide că doreşte să aibă o politică externă. Dacă vom abandona dorinţa de a fi admişi la masa bogaţilor vestului, doar pentru că avem vagi legături de rudenie, deşi suntem mai săraci decât săracii lor şi vom începe să ne construim relaţiile politice şi economice de care noi avem nevoie, în loc să aşteptăm mereu ajutorul verilor bogaţi, îngăduinţa acestora pentru a exista.

Ceea ce au în comun toate aceste economii şi lipseşte României se poate uşor enunţa: orientarea spre export! Toate aceste state au înţeles că dezvoltarea economiilor proprii depinde atât de capacitatea de a atrage investiţii cât şi de sprijinul pe care îl dă statul propriilor investitori pentru valorificarea resurselor şi devoltarea unei producţii interne competitive la export. La noi interesul pentru export a aproape inexistent. Idealul afaceristului român îl reprezintă importul de produse pe care să le revândă statului.

Chiar dacă astăzi putem discuta despre evoluţiile spectaculoase ale economiilor din statele BRIC, cel mai important indicator, cel al nivelului de trai, nu e deloc de invidiat pentru niciunul dintre cele patru state. Dacă, pe termeni mediu, lucrurile nu încep să se schimbe şi acolo, tensiunile sociale acumulate se pot transforma în instabilitate politică, cu toate consecinţele implicate. Şi vorbim despre aproape jumătate din populaţia lumii.