Stilistica exagerării (1)

foto:FuckingSelen@deviantart

Dacă îmi plăcea ceva pe vremea lu’ Ceaşcă ( aţi citit bine: îmi plăcea!) era limba de lemn la care se simţeau obligaţi să apeleze toţi cei aflaţi în situaţii mai mult sau mai puţin „oficiale”, ba unii şi dincolo de zona formală. Nimic nu egala, în comic, limba de lemn a activiştilor, pe care se simţeu datori să o adopte mulţi simpli muritori, în relaţia cu autorităţile. De la cererea pentru butelie, până la reclamaţia făcută vecinului de bloc, care se îmbată şi îşi bate nevasta, totul trebuia îndoit, înghesuit, boţit, presat, astfel încât să încapă în stilistica specifică. Cererea de butelie nu avea cum să nu evoce lupta pentru pace, iar reclamaţia musai trebuia să facă trimitere la tezele de la Mangalia.

Sintagmele prefabricate, frazele semi-preparate, enunţurile tâmpit solemne şi nelipsitele referiri la spusele toa’şului aveau menirea de a construi un mod de comunicare în care realitatea să nu mai poată respira. Limba de lemn avea o funcţiune de neînţeles pentru cei de azi: îşi propunea să spună cât mai mult nimic, în cuvinte cât mai multe, potrivite în formulări solemn-stupide, construind o propagandă care nu îşi propunea să fie credibilă, ci doar omniprezentă. Mijloacele stilistice nu erau foarte multe, nici teribil de sofisticate, rezumându-se la o minimă funcţionalitate. Hiperbola aiuritoare, epitetul de partid şi de stat, metafora neruşinată, totul organizat într-o bizară stilistică a exagerării. Mecanismele erau rudimentare, deci uşor de deprins. Dacă memorai cele câteva formule standard, aveai deja bazele limbii de lemn, pentru că, repet, limbajul acesta nu-şi propunea să fie inteligibil, nici convingător, ci ubicuu.

În limba de lemn nimeni nu mai vorbea, nimeni nu comunica. Absolut toţi raportau. Aşa începea orice comunicare. Apoi, raportarea asta era bine să fie însoţită de un epitet, de exemplu: cu mândrie. Iar epitetul trebuia însoţit de un alt epitet, să spunem: însufleţită. Urma adrisantul, cui raportai? Iar aici nu exista decât un singur adrisant:El! Pe cale de excepţie, i se mai putea raporta Ei, dar asta în situaţii particulare. Aşa că El trebuia bine identificat! ” Tovarăşul Nicolae Ceauşescu” nu era de ajuns. Trebuia limpede precizat care tovarăş Ceauşescu, poate erau mai mulţi, aşa că musai urmau precizările. Mai întâi erotica muncitorească: cel mai iubit fiu al poporului. Apoi urma evocarea vitejească ( comandantul suprem), identificarea istorică ( ales între aleşi), plasarea globală ( personalitate marcantă etc.), trimiterea la MENSA ( conducător înţelept) etc. etc. După recitarea întregului inventar de exagerări, după săvârşirea pe cale orală a necesarei ablaţiuni, urma funcţia: secretar general al PCR. Apoi raportai depăşirea planului, eradicarea mătreţei la bebeluşi sau descoperirea unui nou material pentru cravata de pionier. Totul cu „însufleţit elan patriotic”.

Devenise un fel de joc de societate să deduc, cuvânt cu cuvânt, ce urma să spună cutare sau cutare, inşi pe care nu-i cunoşteam. Îmi era suficient să aflu unde lucrează şi „raportul” lor devenea un fel de karaoke.

Eram, pe atunci, la vârsta unei adolescenţe tulburate, aproape de maturitate, aşa că devenisem mai mult decât familiar cu unele concepte. De exemplu „iubirea”, descopeream cu plăcută surprindere, are enorm de a face nu doar cu stihurile şi cântările din mandolină, ci şi cu o activitate carnală extrem de solicitantă, dar cu egală măsură de plăcută. Decodificam în textele „cântecelor populare” un erotism incipient, dar omniprezent. Când duduia îl chema pe bădiţa „sus în deal, să ne iubim”, deja imaginea fustei suflecate şi a nădragilor lăsaţi în vine era acolo. Când auzeam, în versurile clasicilor, despre evocarea „iubirii până în zori”, aveam imediat la îndemână un reper personal. Înţelesesem că „iubitul până în zori” era chestia aia, de la ea acasă, când erau părinţii plecaţi, şi nu se compara cu iepureasca din balcon, de la vreun chef. Când vreun june folkist îi mărturisea domnişoarei că n-a mai iubit pe nimeni ca pe ea, înţelegeam că tipa era nimfomană.  În mintea-mi înfierbântată, de adolescent, orice referire la dragoste venea însoţită de un inventar de labii, sâni, fese şi juisări în exces.

Ori de câte ori auzeam că Ceauşescu era „cel mai iubit fiu al poporului” , deja aveam în minte două enorme orgii. Prima, aceea în care el devenea cel mai iubit. Şi îmi imaginam hoarde enorme de muieret crăcănându-se deasupra piticului şi coţăindu-l. Nu era el cel mai iubit? Sigur avea parte de cele mai multe putori, de cele mai aprinse bunăciuni! Şi apoi de ce s-ar fi rezumat la femei? Ce îl împiedica să aibă parte şi de măciucile noduroase ale proletariatului, că doar era cel mai iubit!

Apoi, înţelegând că e „fiul poporului”, descopeream că mă-sa trecuse printr-o experienţă teribilă, de vreme ce el era „al poporului”. Nu mă puteam împiedica să îmi imaginez milioanele de cetăţeni, poporul carevasăzică, stând la coadă pentru a realiza coitul istoric din care se va fi născut „fiul poporului”.

Zică unii ce vor, dar pentru mine epoca lui Ceauşescu rămâne încărcată de erotism. Când am auzit că toa’şul dăduse un decret prin care le cerea femeilor sa facă mulţi, cât mai mulţi copii, am fost mândru de ţara mea! În ce ţară se mai dăduse lege care să oblige naţia la regulat? Pentru că asta era esenţa decretului – pentru nimic în lume nu aş fi acceptat altă interpretare. Tovarăşul ne cerea să dăm dovadă de patriotism şi să ne cordim ca iepuraşii! Ce putea fi mai minunat? E frig în casă? Dai la buci şi te încălzeşti! Ţi-e foame? Fuţi şi-ţi trece! Vrei libertate? Nu vrei mai bine să dai la buci? Minunat.

Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva comunismul e doctrina obsedaţilor sexual. Mă intrebam dacă tâmpiţii ăia de capitalişti ştiu ce pierd!  Când vedeam câte un zdrahon, şantierist zdravăn, pomenind despre „prinosul dragostei noastre” pe care i l-ar fi transmis lu’ Ceaşcă, deja aveam în minte un păhăruţ cu ceva albicios, semănând cu iaurtul. Când o auzeam pe vreo tovarăşă raportând că nu ştiu ce „din adâncul fiinţei” ei, deja era clar că punctul G e implicat politic. Mă minunam când se pomenea de „enorma bărbăţie” a lu’ toa’şu! Sigur trebuia să aibă un ştromeleag de juma’ de metru, aşa că mă uitam cu mare atenţie la pozele lui şi mă întrebam cum de nu se cunoaşte.

Pe urmă am aflat că toa’şa e şi ea „cea mai iubită fiică a poporului” şi mi s-a făcut silă. Poporul eram şi eu. Şi nu-mi convenea ideea ca îmi va veni rândul să i-o trag babetei.

În ştirile de la radio auzeam cum „oamenii muncii din Tăndărei” sau  naiba ştie ce localitatea s-au adunat pentru „a-şi manifesta enorma dragoste pentru cel mai iubit fiu al poporului” şi îmi închipuiam ce orgii cumplite se petreceau la Ţăndărei. Mai scârbos era când aflam că s-a depăşit „producţia de grâu la hectar”, tot din dragoste pentru dânsul. Al dracu’ să fie care o mai bune gura pe pâine!

Şi asta era doar o parte a limbii de lemn, cea cu iubitul. Nu are sens să mai povestesc cum decodam mesajul legat de „neîncetata luptă” sau „zborul spre viitor”.

Pe urmă, în decembrie ’89, sătul de atâta sex ideologic, poporul şi-a împuşcat cel mai iubit fiu. Limba de lemn a trecut la versiunea 2.0, iar stilistica exagerării  a devenit mai complexă, dar deloc mai puţin enervantă.

(va urma... cred)