Bine, sigur, limba noastră e cea mai frumoasă, în adâncuri îngropată, cântece folk şi alte alea. Evident, limba noastră e cea mai latină, cea mai muzicală şi aşa mai departe. Gândiţi-vă doar câte cuvinte există, în limba noastră, pentru a desemna acea respectabilă instituţie numită carici, sulă, ştromeleag, cocean, măciucă, colosul din pantaloni, caltaboş, voinicel, alimoş, sculă, etc. etc.
N-o să pricep în ruptul capului de ce, în limba română, intrăm în casă, în sală, în hote, în cârciumă, în parlament, în faliment, dar brusc, când e vorba de potecuţe, schimbăm prepoziţia şi nu mai intrăm în, aşa cum s-ar cuveni, ci pe. Adică intrăm pe autostradă, ieşim de pe autostradă, intrăm pe alee. Bine, nici nu m-ar încânta să văd lumea intrând în şosea, adică să văd dobitoci folosindu-şi capul pe post de târnăcop şi popor înfipt cu capul în asfaltul patriei, dar lipsa asta de rigoare mă enervează.
Pe urmă n-am înţeles de ce, de exemplu, pentru tot felul de situaţii folosim sufixul giu. Adică ăla de pe mahara e macaragiu, ăla de la mahala mahalagiu, ăla de pe camion camionagiu. În alte situaţii avem sufixul ist: ceferist, traseist, carierist. Dar la cameraman, adică ăla care filmează, folosim englezismul man. De ce nu e şi el cameragiu? Înţeleg că n-are cum fi camerist, că e altă brânză, dar măcar cameragiu, să o dăm pe neaoşisme, bre.
Ăla care cuvântă la preşedinţie sau la alte instituţii cică e „purtător de cuvânt”. Cum, bre? Adică umblă brambura cu un cuvânt în dinţi, ca nuntaşul cu brăduleţul? Şi care e cuvântul ăla? Că zice „purtător de cuvânt”, nu „de cuvinte”? Şi de ce poartă el cuvântul ăla, aşa, ca tâmpitul?
Mai e faza cu declaraţii. Ăla a dat o declaraţie, ăla n-a dat. Adică n-a rostit-o? N-a zis-o/zbierat-o/mormăit-0? O avea acolo, în pungă şi le-a dat-o ălora: na, taică, să fie primită! La poliţie e şi mai nasol, că acolo ăia îţi iau declaraţia! Pe bune, vii de acasă cu ea şi pleci fără.
Bre, bre, câtă lipsă de rigoare!
Mai interesanta este constructia cuvintelor , celor de peste Prut,care au cam aceleasi metode dar par pentru noi caraghioase doar ca nu le folosesc noi.
În general ne potrivim în păreri (de aceea şi citesc acest blog).
Aici mi se pare că v-aţi pripit. Dezamăgiţi de cam toate din jurul nostru, totuşi cred că furia demolatoare nu trebuie să se îndrepte şi împotriva puţinelor lucruri care ne mai reprezintă ( şi ne unesc ca popor, „de la Nistru pîn’ la Tisa” şi din Timoc pînă în Bucovina). Iar limba română, cea adevărată, frumos, corect şi cu respect folosită chiar nu trebuie pusă la zid. Probabil nici mai bună, nici mai rea ca alte limbi. Totuşi, pt mine cel puţin, mai dulce şi mai dragă decît oricare alta. Şi dulceaţa şi mîngîierea limbii materne ajungi să o simţi cel mai bine cînd eşti nevoit să trăieşti printre străini, văduvit de graiul de-acasă.
Nici o limbă nu are rigurozitatea matematicii, find rezultatul unei evoluţii milenare, unice prin experienţa sa. Şi e impusă pe cale orală, fiind vie şi în constantă modificare. Normele academice nu o pot impune, ci doar constata, încercînd cel mult să-i indice un făgaş. Şi o mică contribuţie, poate, avem fiecare în parte, prin modul în care o respectăm.
Pt că „româneşte” ar putea spune cineva că vorbeşte şi cocalarul care o maltratează, româneşte au vorbit şi cei care au încercat să o „toarne-n formă dreaptă şi-nţeleaptă”- vezi, de exemplu, versurile eminesciene.
Permiteţi-mi să-l citez pe regretatul profesor Pruteanu:
” În faţa unui atare mod de a vorbi, într-adevăr cum se cuvine, ar trebui să ne simţim deopotrivă umiliţi şi stimulaţi. Umiliţi – întrucît cei mai mulţi dintre noi ne exprimăm plat şi searbăd, stimulaţi – în faţa exemplului că vorbirea poate nu doar să se tîrască din clişeu în clişeu, ci să şi zboare, să se înalţe deasupra platitudinii, uimindu-ne şi bucurîndu-ne fiinţa cu bogăţia ei răvăşitoare.”
( http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis026.htm )
Preiau inclusiv scuza din final.
Ha,ha,ha…Vezi cum te complici daca incepi sa te gandesti la cum /ce vorbesti?