Avem privilegiul de a funcţiona într-o limbă care, mulţumită poporului, poate livra insulte elaborate, de o impresionantă varietate, sfidând monotonia. De la înjurătura de utilitate rutieră şi sudalma groasă, de balcon, până la ironia subţire, dar perfidă, expediată sub cozorocul complimentului aparent, insulta este, la români, o instituţie nu doar respectabilă, ci esenţială, pe care nimeni nu-şi poate îngădui să nu o frecventeze.
Dacă pentru alte popoare, sedate de moleşeala bunăstării şi lâncezeala normelor de convieţuire, insulta funcţionează într-un regim de plicticoasă austeritate, înghesuită în spaţiul strâmt al invocării milioanelor de trăznete sau cel mult al unei relative şi nedemonstrabile damnaţiuni, românii se mişcă infinit mai slobod, mixând registre variate cu o îndemânare greu accesibilă vreunui epitet.
Arhipelagul înjurăturii româneşte pluteşte în încăpătorul ocean al copulaţiei. Fie că sunt evocate complicate filiaţii, maternitatea fiind în mod fertil implicată în actul ceremonial al înjurăturii, ori repertoriul mistic, meteorologia, gastronomia, statistica sau mineralogia, finalmente totul este invadat de monstruoase copulaţii, asezonate cu perversiuni de curtoazie şi trimiteri la o topografia neconspectabilă. Formula minimă în care se operează este: verb ( cel indicând inechivoc dorinţa de a copula a adresantului – indiferent de sex, regn sau opţiune politică), destinaţia ( locul precis în care se va produce copularea), epitetul care oferă detalii suplimentare despre destinaţie ( dacă e vorba de exemplu de „faţă”, ca destinaţie, aceasta e minimum „boccie”) şi în final, eventual, evocarea figurii materne.
Pentru o înjurătură respectabilă, inventarul genital este esenţial. Falusul, vivace, sociabil şi uimitor de versatil, este fundamental, dar nu suficient. Execuţia descoperă întotdeauna sinonimii surprinzătoare. Falusul, implicat în operaţiunea ceremonială a „băgării”, poate deveni creion în limba rusă sau accesoriu al sculelor de aşchiere.
Insulta, dincolo de formalitatea înjurăturii, are un regim particular, la români. Înjurătura este, finalmente, un gest de politeţe. Orice român, care ştie că a călcat pe nervi pe cineva, se simte ofensat dacă nu i se răspunde cu o înjurătură, într-un registru de minimă elaborare. Lipsa înjurăturii înseamnă indiferenţă, iar aşa ceva este intolerabil. Insulta, mai departe, respectă nişte reguli greu de codificat. Ceea ce, în alte condiţii, ar reprezenta o simplă constatare, supusă eventual unei demonstraţii, la noi devine insultă. Simpla afirmaţie „eşti incompetent” excede perimetrul simplei observaţii tehnice, devenind preludiul schimbului ritual de insulte, marcat la apogeu de înjurătura neaoşă, importată din arhipelagul aflat în oceanul copulaţiei. Renunţarea la pluralul politeţii este primul indicator că ceremonia este pe cale să înceapă. Preopinentul nu va accepta că este incompetent, nici nu va migra în zona demonstraţiei, solicitând argumente, ci va răspunde, aşa cum cere eticheta, cu propria observaţie, care la rândul ei ar putea sau nu fi susceptibilă de demonstraţie. Esenţial este ca replica să urce un nivel mai sus. Sau să coboare un nivel mai jos, cum vreţi să o luaţi.
De regulă, totuşi, constatarea „eşti incompetent” este nesatisfăcătoare, echivocă, insuficientă. Destinatarul – există şi acest risc- poate fi tentat de menţinerea în spaţiul argumentelor. Tocmai de aceea, de cele mai multe ori, echivocul intenţiei este evacuat, apelându-se la zoologia imediată. „Eşti un bou incompetent” este o formulă acceptabilă, deşi în plan logic apare un nou echivoc: cel supus discuţiei este incompetent ca bou? Tocmai de aceea e preferabilă formula minimală, impecabilă în precizie: eşti un bou. Iar atlasul zoologic nu se limitează la sărmanul bou.
Atunci când cineva enunţă o opinie, articulează o argumentaţie cu care poţi sau nu fi de acord, este obligatoriu ca replica să conţină o insultă şi nimic altceva. Contra-opinia, contra-argumentaţia, cu alte cuvinte dialogul, reprezintă obiceiuri reprobabile, apucături plicticoase, consumatoare de resurse şi lipsite de eficienţă. Tehnologic, pentru opiniile cu care intri în divergenţă, soluţia optimă este recursul rapid la zoologie (minimum), sugestia defecaţiei (mediu) sau invitarea la desfăşurări orgiastice împreună cu întreaga genealogie a emitentului opiniilor(maximum).
Ar fi o gravă eroare să consideraţi că înjurătura respiră exclusiv ostilitate. Greşit! Expresia admiraţiei ar fi ineficientă fără minunata cataliză a înjurăturii ( „ăsta e deştept, ‘tu-l în gură!”). Chiar exprimarea dragostei e mult mai convingătoare, escortată de buchetul unei minime înjurături (Băi, te iubesc, băga-mi-aş… ). Ce ar fi recunoştinţa fără complimentul gratitudinii? ( mulţumesc, în … mea).
Scurta excursie prin acest domeniu se încheie aici, cu minima constatare că, poate, formulele noastre de salut ar putea fi ajustate, potrivite cu cele de mai sus. În loc de „bună ziua, ce mai faceţi?” n-aş fi mirat să descopăr că putem folosi … sugeraţi voi ce.
LOL!
Am creat eu niste personaje cu ani in urma, care cand se intalneau se salutau astfel:
– Alupigus!
– Alupigus pa ma-ta!
Oricum, interesant de studiat un apelativ foarte raspandit de ceva vreme – „coaie”, cu diminutivul „coite”. 😀
Daca vorba de alint exprima ostilitate atunci exista o tehnica veche si sigura de fandare: nu contrazice pe unul mai putin mobilat la mansarda, caci te coboara la nivelul lui si te bate la experienta. Totusi un raspuns eficace e luarea in balon. Daca preopinentul incearca sa-si depaseasca resursele atunci distractia e garantata. Desigur, poti avea si surprize…
” Beli-mi-ati venit sanatosi” ar fi o varianta 🙂 Ai dreptate, sa stii: suntem maestrii in arta injuraturii. Spaniolii sunt mici copii intr-un domeniu in care ”Me cago en la leche” ( ma cac in lapte) sau ”Cabron”( tap) ori ”Maricon” (poponar) este maximum de rafinament.
O vizita printre oamenii din Gorj ( si sunt convinsa ca nu numai :)) iti gadila urechile cu vestitele formule de salut sau politete : Ce mai faci, fire-ai-dreacului ? ( de fapt, daca imi aduc bine aminte e un ‘hire’ ) sau Venisi , fire-ai-dreacului? 🙂
PS Habar n-am daca am scris bine ‘fire-ai-dreacului’ 🙂
Din umorul popular:
Gututen morgen!
***
La cascada Niagara, mai multe autobuze cu turisti:
– Oh, Mein Gott! Das ist wunderschön!
– Ah! C’est Fantastique!
– Wow! It’s Wonderful! Magic!
– Baga-mi-as…
Si maghiara are sudalme colorate si cu surplus de fantezie.Cu cat sunt mai colorate si mai inflorate sunt si un semn de inteligenta.Am cunoscut tipi care injurau dupa alfabet si n-am auzit vreo dubla.Cele gen tic verbal sunt obositoare si suparatoare semn ca intelectul este in mare suferinta.