Războiul stelelor

Ca să n-avem alte discuţii aiurea: sunt un pasionat al SF-ului, am scris, dar mai ales am citit aşa ceva ca apucatul. Seria originală a „Star wars” am văzut-o acum vreo treizeci de ani, primele două filme în cinematografele statului, ultimul film din serie ( care pentru mine s-a încheiat acolo- ce a mai născocit Lucas mai târziu mi se pare spumă de ras) pe video-ul unui prieten.

La vremea la care m-am întâlnit prima dată cu filmul ăsta, recunosc, am rămas cu gura căscată. Faţă de „Gară pentru doi” ( un film foarte fain altfel), „Zile fierbinţi” şi „Oraşul văzut de sus”, filmul lui Lucas era deja un produs scăpat dintr-un univers paralel. Totul începea de la muzică şi felul în care începea, încă înainte de generic, să curgă scrisul ăla pe ecran, ca o şosea plecată spre stele. Efectele speciale, care azi pot stârni ironii, erau la vremea respectivă uimitoare, ceva nemaivăzut. Creaturile alea ciudate, navele spaţiale în forme dintre cele mai curioase, săbiile laser şi masca lui Vader, toate astea alcătuiau ingredientele unui produs care năştea fascinaţie ( ăsta e cuvântul). Ca să nu mai spun de poveste!

După ce am văzut a treia sau a patra oară primul film din serie şi fascinaţia se mai domolise, am început să bag de seamă prostiuţele. Şi filmul conţinea cantităţi impresionante de aşa ceva. Cred că ăla a fost momentul în care piciul care eram a început să realizeze că povestea de pe ecran nu era un univers în care vreme de un ceas şi jumătate puteau evada puştii asemeni mie, ci un produs realizat de nişte nenea pentru a face bani.

Prima chestie care m-a zgândărit a fost când am văzut reflectată în casca lui 3PO camera de filmat. Asta se întâmpla când 3PO se contrazicea cu R2D2, încercând să se hotărască asupra drumului de urmat. De câte ori am revăzut filmul, nu mai aşteptam scenele de luptă, săbiile laser sau altceva, ci să descopăr acolo, în casca lui 3PO  reflecţia camerei de filmat.

Yoda. Yoda era senzaţional. O super-inteligenţă, un creier colosal, care urnea ditamai măgăoaia din loc cu ajutorul Forţei. Ce nu reuşeau nici creierul ăla grozav, nici Forţa, era să-l ajute pe Yoda să vorbească corect. Deci cel mai tare Jedi, cel mai deştept ciumete din univers avea probleme serioase de exprimare şi era cam agramat.

„Falcon”-ul lui Han Solo era o navă rablagită, dar foarte deşteaptă. Atât de deşteaptă încât n-am priceput dacă până la urmă folosea un „hyperdrive” şi navigaţia prin hiper-spaţiu sau fugea cu viteza luminii. Ca pasionat de SF ştiam că astea sunt chestii total diferite, dar Lucas nu era la fel de informat ca şi mine.

Altă chestie pe care nu o pricepeam era aia cu tunurile laser. Adică tunurile alea trăgeau nişte ghiulele de lumină, iar logica spunea că, de fapt,acolo ar fi trebuit să existe un fascicul continuu, care să lege tunul de ţintă.

În fine, aş mai putea lungi lista. Dintre toate, nu mi-a ieşit niciodată din minte Yoda. Trebuie să fie un tâlc acolo – mi-am tot imaginat. Nu se poate ca Lucas să fi lăsat fără motiv ca un personaj care ar trebui să reprezinte o culme a înţelepciunii să fie atât de tolomac în vorbire.  N-am aflat tâlcul nici până azi. Deci nu există?