AcasăOy-oy!Defecţiuni fizionomice

Defecţiuni fizionomice

În 1990, în timpul mineriadei, dacă te rătăceai prin centrul Bucureştiului şi aveai nenorocul de a urma sfatul oftalmologului, purtând deci ochelari, aveai şanse optime să îţi procuri o ciomăgeală profesionistă pe credit – aveai faţă de intelectual. N-avea nicio importanţă ca tu erai vatman, hamal în angro sau cititor de contor. Aveai vederea slabă şi ai decis să corijezi asta cu ochelarii, beneficiai de prezumţia de intelectual, deci poftim la ciomag! În ce mă priveşte lucrurile nu au stat chiar aşa. Nu purtam ochelari ( nici acum nu port, decât uneori la citit, când ma lasă fudulia), dar aveam un fel de barbă. Ori barba era cel de-al doilea atribut al condiţiei de intelectual. Aşa că am luat un aperitiv de pumni în cap şi un desert de ciomag pe spinare, făgăduindu-mi ca pe mai departe să investesc mai mult în lame de ras.

Minerii aceia lucrau eficient, nimic de reproşat. Doar nu erau să organizeze examene cu trecătorii, să-ţi testeze erudiţia în lungi conversaţii despre fariseismul lui Cioran sau în dezbateri aprinse despre decadenţa cubismului. Se lucra la bucată: barbă-trosc! ochelari-pleosc! De ce? Pentru că aşa spunea stereotipul. Fireşte, cei mai mulţi dintre mineri nu ştiau ce e ăla un stereotip, dar şi asta era o capcană: dacă te apucai să le explici tu că ei, sărmanii, sunt prizonierii unui stereotip, atunci te calificai pentru spitalizare.

Primesc frecvent, de la oameni care nu mă cunosc, m-au citit doar şi m-au văzut pe cine ştie unde, reproşul că nu corespund imaginii pe care au avut bunăvoinţa de a o confecţiona. Aflu, în felul acesta, că sunt prea tânăr, prea bătrân, că n-am perciuni, n-am barbă, nu port ochelari, sunt mai gras decât păream ( de ce păream?), mai slab decât se bănuia, mai înalt, nu îndeajuns de înalt, am vocea mai plăcută, am glas enervant. Unele din observaţiile astea sunt neutre, cu titlu de inventar, altele exprimă reale dezamăgiri, care mă fac să mă simt sincer vinovat pentru un soi de impostură pe care nu îmi dau seama cum am comis-o.

Există un întreg repertoriu de stereotipuri care filtrează relaţia noastră cu ceilalţi. Avantajul cert al recursului la ele este că nu necesită profunzime, nici cunoaşterea atentă a celui supus scrutării. O evaluare grosieră a câtorva detalii fizionomice, o iute notare a modulaţiei vocii şi produsul e indexat apoi clasat, fără drept de recurs. E unul bun de gură, clănţău şi suspect de nesimţire? Politician. Porţi basc lăsat pe o parte şi ai barbişon? Pictor sau arhitect. Dacă eşti gras nu poţi fi poet. Poeţii sunt toţi slăbănogi şi au privirea visătoare. Exclus să fii filosof şi bâlbâit. Vorbeşti corect româneşte? Eşti profesor. Ai păreri despre politică şi le poţi articula la un nivel rezonabil de coerenţă? Lucrezi în presă! Te speli regulat şi te bărbiereşti zilnic? Lucrezi în televiziune! Ai o chitară după tine ( nu contează că ai cumpărat-o pentru cineva) – eşti folkist.

Când te ocupi cu scrisul, atunci barba şi ochelarii fac parte din inventarul obligatoriu. Apoi, din scris nu se poate trăi, deci trebui să respiri o mizerie poetică. Vocea trebuie să fie în mod obligatoriu duioasă, iar tot ceea ce îţi iese pe gură memorabil. Pentru că acolo trebuie să convingi de talentul tău, acolo şi atunci când te observă ceilalţi. Nimeni nu o să-şi bată capul să citească tot ce scrii, iar cei care te citesc au pretenţia să semeni cu imaginea deja fabricată.

Acum mulţi ani, întâlnindu-l pe Marin Sorescu, am rămas uimit, ba pot spune (ruşinându-mă) uşor dezamăgit de simplitatea omului. De lipsa totală de extraordinar a marelui scriitor. Nici nu avea faţă de poet! De voce ce să mai spun? Iar lucrurile despre care vorbea… şi felul în care vorbea… nu aveau nimic din spectaculosul bombastic al lui Pleşu ( spun azi). Am trecut repede peste asta, bucurându-mă de cărţile lui. Atunci mi-am dat seama pentru prima dată că stereotipul e un ţinut din care se evadează greu.

În fine, ar mai fi multe de spus. Ceva nu-mi dă, totuşi, pace. În ţara, în lumea în care atât de iute aşezăm oamenii în cutiuţele stereotipurilor, atunci când stereotipurile fixează cu superficialitate trăsături iluzorii, calităţi imaginare, fără de care nu pot supravieţui, atunci când poeţii sunt visători, bătrânii înţelepţi, iar conducătorii bravi, drepţi, înţelepţi şi respirând majestate, ei bine, cum mama naibii a ajuns Băsescu preşedinte? Ca să vezi ce griji am eu!

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

12 Comments

  1. O mica gresala rabby noi pulimea nu l-am bagat in acelasi stereotip pe Marin Sorescu cu Plesu niciodata iar cu Basescu ne-am capatat ca se poarta pina pe partea ailalta a globului si inapoi ia de te uita din America pina la Bucuresti alegeri ,alegeri si tot rahatul ala se maninca !!!. 🙄

  2. Rabbi, eu abia astept sa mi se izbandeasca visul: tu venind la Toledo, eu fiind invitat sa ne cunoastem si dupa aceea sa scriem fiecare despre experienta traita. Deja stiu cum arati, ce voce ai, banuiesc ce si cum gandesti, vorba lui Pittis, asa ca nu o sa am o problema in a haulii ca lupii impreuna cu tine vizavi de politichie . 😉

  3. Buna intrebare. Stim raspunsul: ne-a luat Dumnezzeu mintile. Sau: am vrut sa scapam de PSD. Sau: am vrut un om de actiune, ca nu stim sa umflam taritza din noi decit prin reprezentanti. Sau: ne-a vrajit, dom’le, sa nu vedem, ca si Montserrat Caballe, cind cinta, uiti cit e de grasa, ca-ti place cum iti gidila urechea/egoul/interesele. Sau: all of the above…

  4. Pulimea n-a auzit de Plesu decat de la Antena 3.
    Hehee, alta viata era acu daca ne captuseam cu Geoana presedinte!Iar cand va fi C. Antonescu sefu’ statului nu vai mai zice nimeni de dictatura. Decat aici pe blogu lu rabby unde va fi liber injuratul.

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă...

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru...

- A word from our sponsors -

De citit

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă, îmi plăcea să fac un soi de "revistă a presei". Pe atunci mai aveam ceva ce semăna, vag, cu presa. Încă era ofițerime pe-acolo. Acum doar tablagii. Nu știu dacă am să încep iar să cern știrile,...

Epistoleții și lumea cea nouă

Epistolele publice, dincolo de intenția formal declarată, au devenit autentice exersări ale unui narcisism inargumentabil. Nu servesc unei cauze, deși, tot formal, întotdeauna e identificată una. Cauza proclamată e doar urzeala străvezie pe care se țes piesagiile vanității la izvor, răpiri din uitare și vânări de atenție....