Dosarul Wagner

Ovidiu mă pofteşte la o discuţie despre Wagner. Adică ar fi bine dacă discuţia ar fi despre Wagner, dar nu e. Haideţi să vedem, mai întâi, despre ce e vorba:

Un articol dintr-un hebdomadar francez ne informeaza ca Universitatea din Tel Aviv s-a vazut obligata, in urma unor proteste, sa anuleze un concert Wagner, programat sa aiba loc in Auditoriumul propriu, sub bagheta dirijorului israelian Asher Fisch. Un vicepresedinte al Centrului Supravietuitorilor Holocaustului i-a scris presedintelui Universitatii ca Wagner ar fi fost compozitorul preferat al lui Hitler si muzica lui, cantata in lagarele naziste, ar fi fost pentru detinuti o veritabila „tortura emotionala”. Autorul scrisorii a mai declarat ca exista o „legatura directa” intre Wagner si „solutia finala”.

Discuţia nu e nouă. Există aici două aspecte despre care ar merita vorbit.

Lui Hitler îi plăcea Wagner. Ştim asta. De aici până la a face din muzica lui Wagner ceva odios e cale lungă. Unii sunt tentaţi – din motive care nu pot fi explicate- să pună nebunia lui Wagner lângă demenţa lui Hitler, ceea ce e fundamental greşit. Pentru că nu poate fi alăturare între nebunia creatoare a primului şi demenţa distructivă a celui de al doilea. E una dintre puţinele convingeri de care nu m-am despărţit de-a lungul vieţii, aceea că un creator merită şi trebuie judecat cu o altă măsură decât muritorul de rând. Mai ales când e vorba de un creator de geniu.

Acea noapte a raţiunii, scufundarea în cea mai cumplită oroare a crimei, care a fost Holocaustul, ne obligă la compasiune şi atentă cumpănire, dar nu poate în niciun fel justifica excesele de care, la rândul nostru ne putem face vinovaţi. Naziştii dădeau foc cărţilor! E interzicerea muzicii lui Wagner o dovadă de înţelepciune, doar pentru că lui Hitler îi plăcea muzica aceea? Unde punem zăgazul? Pentru că, vom descoperi, lui Hitler îi plăcea să respire – vom interzice aerul? Interzicem tot ce e suspect de a-i fi plăcut şi lui Hitler? Dacă, dimpotrivă, Wagner ar fi fost un împătimit iubitor de Hitler, atunci discuţia ar fi putut avea sens, dar în condiţiile astea ne aflăm în plină nebunie.

Există apoi susţinerea că Wagner însuşi ar putea fi suspectat de anti-semitism. Susţinere deloc lipsită de dreptate. Scrierile lui Wagner justifică din plin asemenea susţineri. Atacurile mizerabile la adresa lui Mendelssohn (Das Judenthum in der Musik) nu au nici ele cum fi trecute cu vederea. În acelaşi timp, tot infamul Wagner admite că ar avea rădăcini evreieşti, are nenumăraţi prieteni evrei de care rămâne apropiat întreaga viaţă. E un personaj complicat, neocolit de contradicţii şi nebunie. Putem, deci, respinge cu fermitate infamul articol, publicat sun pseudonim, dar asta nu anulează sub nicio formă valoarea muzicii sale.

Wagner nu este singurul creator aflat în situaţia de neîmpăcare a operei cu biografia. Dar la judecata posterităţii doar opera ar trebui să intereseze. Pe timpul războiului rece, ştim sigur, Ceaikovski a putut fi pe mai departe cântat în sălile de concerte americane. Iar Gershwin poate fi auzit în cele japoneze, chiar la Hiroshima.