Ce ne vom aminti?

Columb. În mod tradiţional îi atribuim descoperirea Americii. Istoria este însă ceva mai încurcată. Santa Maria lui Columb a poposit, la finele primului voiaj, în Caraibe, nu în vreuna dintre americi. Azi ştim că înaintea sa, cu câteva veacuri, vikingii traversaseră şi ei Atlanticul, dar nimeni nu-i omagiază ca pe nişte mari descoperitori. Pentru noi toţi, pe mai departe, Columb rămâne descoperitorul Americii. Străzi îi poartă numele, statui îi amintesc figura, există o sărbătoare în cinstea lui. Totuşi, continentul „descoperit” nu poartă numele ilustrului genovez, ci al unui alt italian, contemporan al său: Amerigo Vespucci. Florentinul Vespucci a avut enormul merit de a fi înţeles că ţinuturile descoperite reprezintă un alt continent şi nu Asia spre care pornise Columb. Şi astfel Columb rămâne mereu pomenit ca descoperitor al unui continent care se afla acolo de milioane de ani, despre care a crezut că e cu totul alt continent şi care a primit numele altcuiva, mult mai rar amintit, mai puţin celebrat, dar care a realizat despre ce e vorba.

Toată istoria asta naşte o întrebare. Pe care nu am să o pun îndată, ci după ce mai străbatem o scurtă discuţie. Dacă azi Columb este omagiat, respectat, asta se întâmplă pentru că temerarul genovez s-a încumetat, în veacul său, să caute o altă cale către Indii. Columb este, dacă vreţi, vizionarul. Totuşi, ce ar fi însemnat năzuinţa sa dacă nu ar fi existat generosul suport al regelui Ferdinant şi al reginei Isabella? Mai departe mergând cu gândul, ce ar fi preţuit viziunea lui Columb şi sprijinul coroanei Spaniei fără meşteşugul constructorilor de corăbii, fără priceprea şi sacrificiul marinarilor? Dintre toţi, istoria pare a-i aduce cea mai mare cinstire lui Columb. De neinspiratul rege al Portugaliei doar portughezii îşi mai amintesc, regina Isabella mai e uneori pomenită, Vespucci a dat numele noului continent, dar puţini îi dau o mare importanţă, însă peste toţi Columb rămâne numele simbol.

Fostul patriarh, Teoctist, a avut visul de a construi o mare catedrală. Nu discutăm acum despre oportunitate, costuri sau alte asemenea lucruri. Altceva interesează în această discuţie. Visul marii catedrale s-a născut în mintea răposatului patriarh, care a lucrat până în ultima clipă la împlinirea acestui vis. După plecarea dintre noi a lui Teoctist, Daniel, noul patriarh, mult mai pragmatic, a întreprins toate cele cuvenite pentru a împlini acest vis. Şi într-o bună zi catedrala aceea va exista acolo. Repet, nu discutăm despre oportunitate, utilitate, estetică. Visul lui Teoctist va prinde ziduri, datorită stăruinţei patriarhului Daniel. Zidirea înălţată acolo a fost proiectată de un arhitect. Ornamentele vor fi realizate de nişte sculptori, pictura va fi împlinită de un artist cu har. Zeci de meşteri vor potrivi cărămizile. Alţi neştiuţi truditori vor face o seamă de munci. Oameni generoşi vor contribui cu o parte din bani. Un premier generos va da şi el din banii care oricum nu sunt ai lui. Şi într-o bună zi catedrala va fi gata. Sute, mii de oameni poate, vor fi trudit pentru ca visul bătrânului Teoctist să cunoască împlinire.

Am folosit povestea catedralei doar cu titlu de exemplu. Ca şi istoria lui Columb. Iar acum am ajuns la întrebare: a cui va fi catedrala? De cine îşi va aminti istoria, când va veni vorba despre această zidire? De cel care a visat, Teoctist? De cel care a crezut, Daniel? De cei care au plătit? De primarul care a dat autorizaţia, premierul care a finanţat, ministrul culturii care s-a implicat nu ştiu cum? De cei care au zidit? Istoria reţine întotdeauna doar un nume, nu mulţimi. Nu întotdeauna istoria e şi dreaptă. De fapt foarte rar e. Adeseori numele unui dregător e mai important decât cel al visătorului. Numele tiranului mai des amintit decât al binefăcătorului.

Întrebarea, care era destinaţia acestei discuţii, e aceasta: ce ne vom aminti? Nu ce se cuvine, nici cine merită a fi amintit, ci de cine ne vom aminti, întotdeauna, legându-l de împlinirea unui vis?