Ştiu că pare o ţicneală, dar e o chestie cât se poate de serioasă. Criteriul pomenit în titlu există, funcţionează şi cunosc un om ( cel puţin) care şi-a organizat întreaga existenţă în funcţie de criteriul ăsta. Să-i spunem domnul X.
Prin anii ’80 ai ultimului veac din mileniul trecut ( sună al naibii de important când vorbim astfel despre anii de glorie ai celor de la Modern Talking), domnul X era un june utecist, student mediocru, care se hrănea în mod preponderent cu parizer. Domnul X, pe atunci tovarăşul X, dar cel mai frecvent X pur şi simplu, molfăia fără entuziasm din pasta roz învelită în pieliţă de plastic, promiţându-şi că va deveni ceva în viaţă, astfel încât să poată trece de la parizer la salamul Victoria. La absolvirea facultăţii a primit repartiţie la o instituţie dintre acela în care cu drept cuvânt se putea spune că „dacă nu curge, pică”.
După primele luni de stagiatură, reuşind să se adapteze rapid la cerinţele noului loc de muncă, tovarăşul X a reuşit să bifeze primul jalon al existenţei sale: salamul Victoria. Nu era grozav, gustul era mizerabil, mirosul scârbos, dar era o evoluţie faţă de parizerul acela cu o consistenţă bizară şi gust de medicament expirat. După câţiva ani de salam Victoria, X a realizat că merită mai mult. Calităţile sale excepţionale, personalitatea sa remarcabilă, charisma proprie, toate meritau salam de vară. Şi cine ştie? Poate într-o zi salam de Sibiu de la cantina partidului. Aşa că X a purces la împlinirea marii lucrări.
Revoluţia l-a prins ca tânăr salariat aflat la stadiul salam de vară – care nu era, strict nutritiv, o mare grozăvie- şi aspirant la statutul de salam de Sibiu de la cantina partitului. În decembrie ’89 partidul s-a dus dracului, cantina partidului şi ea, iar împreună cu ele şi criteriul. Aşa că, pentru domnul X, noul criteriu era salamul de Sibiu pur şi simplu.
După câţiva ani de rulmenţi la turci şi blugi de la turci, criteriul a putut fi bifat. Salamul de Sibiu, un ideal care altădată ar fi părut de neatins, acum era împlinit. Dar pentru domnul X era doar o etapă, dorinţa sa de auto-desăvârşire nu se putea împotmoli în mezelul ardelenesc. Aşa că noul ideal a devenit salamul nemţesc, la folie din plastic, de o sută de grame.
Cum domnul X era un spirit neliniştit, un om cu viziune şi un cetăţean preocupat de problemele umanităţii, intrarea sa în politică a devenit o chestiune obligatorie. A trecut repede prin mai multe partide, schimbând partidele odată cu îndeplinirea noilor criterii, care se succedau cu viteză: salam spaniol, salam spaniol mâncat la mă-sa acasă, salam italian, salam italian mâncat la mă-sa acasă, tailandeză mâncată la mă-sa acasă. Ultimul criteriu nu se referea la salam, dar nici la mâncatul propriu zis, iar…”salamul” a fost cumva implicat în întreaga poveste, într-un mod care nu se cade povestit.
Astăzi, domnul X este un cetăţean respectabil, care a trecut prin câteva demnităţi publice, şi-a împlinit multe aspiraţii şi tocmai a bifat ultimul criteriu din lista sa de salamuri: să-i cânte Salam la nunta fiului său.
La nuntă, în timp ce privea cu sentimentul împlinirii cum fiul său îndesa hârtii verzi emise de Banca Centrală Europeană în cămaşa lui Salam, domnul X îşi mesteca felia de parizer ( uneori era lovit de astfel de nostalgii) şi asculta plictisit povestea invitatului de onoare, preşedintele partidului său, care îi marturisea cum şi-a început cariera cu brânza Făgăraş, dar cum mereu îşi dorise să ajungă la Camembert. Domnul X surâdea. Manelist cu numele Camembert nu exista. Nici Roquefort.
Nu există?
Eu zic că ar trebui. Puțintică răbdare!
Daca stii cumva unul care face pe politicianul din vocatie (s-ar putea sa nici nu existe o astfel de vocatie)fa-i public numele sa ne minunam si noi! Realitatea ne indica ca salamul,sub toate materializarile sale este farul calauzitor pt. toti!
Chiar îl ştiu pe unul, dar nu-i spun numele ca să nu-l fac de râs.
Vezi cum esti? Spune-ne si noua,sa facem rezervatie in jurul lui si sa-l ingrijim corespunzator!Nu fii egoist!
Fericitule sa sti asa comoara si sa o ti pentru tine ,esti un avar eu dau coltul miine poimine si nu am nici o speranta !!!. 🙄
Stiu un amarastean, care a lucrat la ARO si care povesteste plin de nostalgie, cum ii punea nevasta, cand pleca la serviciu, parizeru la pachet. Ofteaza… visul lui nu se mai numeste parizer, visul lui se numeste servici.
Manelist nu există, dar un deputat Brinză tot ezistă…. dl. Bill Brînză… și o sa avem în parlament și un șef al brânzeturilor de oaie 😀
Manelist nu o exista, dar William Branza am bifat deja printre politicieni, `ca-i-as gurita lui ce mai bantuie el prin Europa cu lautarii si pasta de mici dupa el…
Rabbi, vorbeam aseară cu o prietenă ce tocmai a ajuns în Tunisia. Zic, cum reacţionează tunisienii la faptul că eşti româncă? „Nu prea ştiu ei de România, unul mi-a spus că au cumpărat ceva corăbii de la români, n-am prea înţeles.”
Eu am înţeles. Matale?
Pe listele electorale din România anului 2012, la 23 de ani după acel 1989 care promitea atâtea, mă uit pe ele şi îmi este sincer groază. Niciun nume, nicio personalitate remarcabilă din vreun domeniu. Aceleaşi mutre, cumetrii, şpăgari, escroci, turnători, neoameni de afaceri, plus un adaos de sânge proaspăt, iluştri necunoscuţi, dar niste ciocoi în devenire, noua generaţie de politicieni (marea lor majoritate fii, fiice, rude, prieteni ale celor din generaţia anterioară). Chiar de doar atât suntem în stare? „Publicul” la noi chiar nu cere nimic? Nu are o ştachetă, fie ea şi minimă? Un pic de demnitate?
Deh, daca „publicul” a pus botul la vrajeala cu „votul uninominal”?
Inainte, pe liste, partidele mai scapau si citiva profesionisti.
Uninominalul nu-i vinovat. Doar inutil.
Excelent ! 😀
PS: Orice asemanare cu realitatea nu e deloc intamplatoare … 😉
Maitre, mie-mi place branza la nebunie. Mai ales cu fructe. De preferinta struguri. Bine, pe vremuri nu suportam Camembert sau Roquefort, dar acum merg si astea, am mai inaintat in varsta… 😉
Dar salamul… Ei, salamul e prea autohton. Ca sa nu mai vorbesc de parizer. 😆