Criteriul salam

Ştiu că pare o ţicneală, dar e o chestie cât se poate de serioasă. Criteriul pomenit  în titlu există, funcţionează şi cunosc un om ( cel puţin) care şi-a organizat întreaga existenţă în funcţie de criteriul ăsta. Să-i spunem domnul X.

Prin anii ’80 ai ultimului veac din mileniul trecut ( sună al naibii de important când vorbim astfel despre anii de glorie ai celor de la Modern Talking), domnul X era un june utecist, student mediocru, care se hrănea în mod preponderent cu parizer. Domnul X, pe atunci tovarăşul X, dar cel mai frecvent X pur şi simplu, molfăia fără entuziasm din pasta roz învelită în pieliţă de plastic, promiţându-şi că va deveni ceva în viaţă, astfel încât să poată trece de la parizer la salamul Victoria. La absolvirea facultăţii a primit repartiţie la o instituţie dintre acela în care cu drept cuvânt se putea spune că „dacă nu curge, pică”.

După primele luni de stagiatură, reuşind să se adapteze rapid la cerinţele noului loc de muncă, tovarăşul X a reuşit să bifeze primul jalon al existenţei sale: salamul Victoria. Nu era grozav, gustul era mizerabil, mirosul scârbos, dar era o evoluţie faţă de parizerul acela cu o consistenţă bizară şi gust de medicament expirat. După câţiva ani de salam Victoria, X a realizat că merită mai mult. Calităţile sale excepţionale, personalitatea sa remarcabilă, charisma proprie, toate meritau salam de vară. Şi cine ştie? Poate într-o zi salam de Sibiu de la cantina partidului. Aşa că X a purces la împlinirea marii lucrări.

Revoluţia l-a prins ca tânăr salariat aflat la stadiul salam de vară – care nu era, strict nutritiv, o mare grozăvie- şi aspirant la statutul de salam de Sibiu de la cantina partitului. În decembrie ’89 partidul s-a dus dracului, cantina partidului şi ea, iar împreună cu ele şi criteriul. Aşa că, pentru domnul X, noul criteriu era salamul de Sibiu pur şi simplu.

După câţiva ani de rulmenţi la turci şi blugi de la turci, criteriul a putut fi bifat. Salamul de Sibiu, un ideal care altădată ar fi părut de neatins, acum era împlinit. Dar pentru domnul X era doar o etapă, dorinţa sa de auto-desăvârşire nu se putea împotmoli în mezelul ardelenesc. Aşa că noul ideal a devenit salamul nemţesc, la folie din plastic, de o sută de grame.

Cum domnul X era un spirit neliniştit, un om cu viziune şi un cetăţean preocupat de problemele umanităţii, intrarea sa în politică a devenit o chestiune obligatorie. A trecut repede prin mai multe partide, schimbând partidele odată cu îndeplinirea noilor criterii, care se succedau cu viteză: salam spaniol, salam spaniol mâncat la mă-sa acasă, salam italian, salam italian mâncat la mă-sa acasă, tailandeză mâncată la mă-sa acasă. Ultimul criteriu nu se referea la salam, dar nici la mâncatul propriu zis, iar…”salamul” a fost cumva implicat în întreaga poveste, într-un mod care nu se cade povestit.

Astăzi, domnul X este un cetăţean respectabil, care a trecut prin câteva demnităţi publice, şi-a împlinit multe aspiraţii şi tocmai a bifat ultimul criteriu din lista sa de salamuri: să-i cânte Salam la nunta fiului său.

La nuntă, în timp ce privea cu sentimentul împlinirii cum fiul său îndesa hârtii verzi emise de Banca Centrală Europeană în cămaşa lui Salam, domnul X îşi mesteca  felia de parizer ( uneori era lovit de astfel de nostalgii) şi asculta plictisit povestea invitatului de onoare, preşedintele partidului său, care îi marturisea cum şi-a început cariera cu brânza Făgăraş, dar cum mereu îşi dorise să ajungă la Camembert. Domnul X surâdea. Manelist cu numele Camembert nu exista. Nici Roquefort.