Actorul

De mult amar de vreme vânam spectacolul meşterului Mălaimare*. Îl văzusem mai înainte, destul de rău filmat. Apoi am avut norocul de a primi de la meşterul Mihai Mălaimare un disc cu o filmare mult mai bună, dar tot îmi doream să mă nimeresc pe Bucureşti atunci când s-o întâmpla spectacolul. Şi aseară m-am întâmplat întru Actorul, la Teatrul Masca.

Nimic nu ar fi mai nepotrivit acum decât să îmi îndemn condeiul într-un text cu pretenţia de cronică de spectacol. Pentru că lucrul la care am fost părtaş aseară ( părtaş, da! ştiu ce spun) e o întâmplare a minţii şi sufletului, care nu îngăduie ifosele cronicarului.

Există teoria conform căreia un om obişnuit nu foloseşte mai mult de 5 % din creier, în mod normal. Nu ştiu cât adevăr va fi existând în afirmaţia asta, dar spectacolul de la Teatrul Masca, fără îndoială, solicită resurse mult mai importante. De minte şi de suflet ( şi uite aşa umblă gândul la Foaia pentru minte, inimă şi literatură a lui Bariţ). „Actorul” este lucrarea unui alchimist. Doar că nu elementele aristotelice sunt mistuite în creaţie, ci textul, muzica, gestul şi tăcerea sunt potrivite, cu desăvârşită măsură a proporţiilor. Textul lui Dinescu, la fel de puternic ca acum aproape 30 de ani, e perfect montat, precum piatra giuvaierului, pe gestul măsurat, străjuind tâlcuri adânci. Din textul lui Dinescu se nasc zboruri scurte, alcătuite din cuvinte care nu-i mai aparţin poetului (deşi i-ar face cinste), care sunt ale Actorului.

Distilatul de emoţie, picurat fără zgârcenie, dar cu măsură, e însoţit de muzica lui Mircea Tiberian, care reuşeşte să împlinească astfel cupola cea înaltă şi frumos rotunjită a întregii construcţii, adunând laolaltă marele jazz cu orga lui Bach şi pianul lui Beethoven, pe care pentru o clipă eşti tentat să îi cauţi pe acolo, pe undeva prin public.

Am spus că n-am să fac o cronică de spectacol şi n-am să fac. Am să vă îndemn doar să nu rataţi prilejul, dacă acesta se va ivi, de a vedea minunăţia de spectacol despre care vă vorbesc. E una dintre acele experienţe seminficative pe care simţi nevoia să le împărtăşeşti. Nu cred că veţi găsi în întreg târgul Bucureştilor sală de spectacole mai prietenoasă decât cea de la Teatul Masca.

Zăbovind la o cafea, după spectacol, alături de meşterul Mălaimare, în micuţa şi prietenoasa cafenea din incinta teatrului, m-am simţit deodată plin de trac. Pe chipul domniei sale găseam oboseala bine însoţită de o lumină curată, dar mai ales surâsul de poznă şi taină al Actorului. Şi atunci cuvintele pe care ar fi trebuit să le adun în meritat elogiu s-au topit. Pentru că nu mi-am dat seama dacă povestea Actorului s-a încheiat acolo, după ultimele aplauze sau pleacă mai departe, prin ploaia rece şi întunericul serii, strecurându-se pe lângă lumina felinarelor şi pierzându-se într-o lume care nici nu vrea, poate, să o cunoască. Şi am avut trac. Pentru că m-am simţit mic şi cabotin figurant într-o piesă pe care nu o înţeleg îndeajuns.

__________________________________________________

* Mă încăpăţânez să spun meşterul Mălaimare şi nu maestrul. Pentru că meşterul vine din meşteşug şi e prietenos şi sfătos, iar maestrul e rece