Prea mult!

Nu frecventez ceea ce numim „televiziuni generaliste”. Ceea ce se livrează acolo sub pretextul divertismentului este (pentru mine cel puţin) insuportabil. Nu reuşesc să mă las sedus de grohăiturile care vor să treacă drept umor, nici de pseudo- reality-show-urile în care sunt invitat să asist la prezumtive „drame” – de fapt mizerabile afundări în dejecţiile din subsolul periferiei societăţii. „Concursurile de descoperit talente” mă interesează şi mai puţin, iar „talk-show-urile” specializate pe ceea ce se închipuie a fi „mondenul” nu mă interesează absolut deloc – de ce m-ar interesa să văd neantul cum vomită?

Cred că am definit destul de clar raporturile mele cu tot ceea ce constituie materie de rating pentru televiziunile noastre şi motiv de amendă pentru CNA. De ceva vreme, zapând, am fost nevoit să constat că grotescul şi-a inventat, mai nou, o sub-categorie pur şi simplu odioasă. Ca să ne înţelegem, până acum era o chestiune de prost gust şi atât. Tot bâlciul ăla de mahalagii scurgându-se pe televizor în căutarea notorietăţii, lazaruşi, nikite şi tot felul de alte făpturi de aceeaşi anvergură intelectuală, îmi provoca silă, dar măcar ăia pot fi suspectaţi de un anume discernământ, aşa că era treaba lor şi a televiziunilor care îi chemau dacă găseau potrivit să îşi toarne zoaie în cap în direct. Repet, nu frecventez televiziunile alea, iar ciocnirea cu ei, la zapat, mă lovea doar cu o trecătoare silă.

Acum lucrurile par să o fi luat razna rău de tot. Noua victimă, noua „vedetă” a tipului ăsta de „divertisment” e o făptură care în mod limpede nu poate fi suspectată de discernământ. Ioana Tufar – ăsta e numele fiinţei- îşi imaginează, în rătăcirea perpetuuă care e existenţa ei, că a devenit un fel de vedetă. Iar unii găsesc potrivit să fabrice un fel de divertisment din expunerea întru batojocură a făpturii. Fiinţa se zbate în incurie, fizică şi morală, vânzându-şi chintalele slinoase şi sărăcia minţii pentru o notorietate care nu are cum îi face bine. Şi duzini de personaje bizare găsesc că din expunerea, ca la bâlci, a abominaţiei se pot face parale, se poate face rating.

Scuza „asta vrea publicul” nu mai e acceptabilă. În primul rând pentru că nu publicul „vrea asta”, ci o categorie de oameni pentru care descoperirea unei promiscuităţi mai dramatice decât a lor înşişi e motiv de nădejde, pretext pentru de doi bani speranţă, împachetată în grohăit gros şi hăhăit cretin. Aduce un astfel de circ audienţă? Cum arată atunci companiile care ar vrea să valorifice acea audienţă, cumpărând publicitate în cadrul unor asemenea desfăşurări? Care sunt companiile care vor să-şi vândă marfa în acest fel, declarând astfel explicit că îşi recrutează consumatorii dintre imbecili, urangutani şi viermi?