De regulă, trimiterile noastre la zoologie au o intenţie calomnioasă. Comparaţia cuiva cu un animal funcţionează ca o trimitere într-o specie inferioară, ca o declasare a celui supus comparaţiei. Paradoxal, autentica insultă le e adusă animalelor, ele fiind, în intenţia calomniatorului, deţinătoarele unor atribute umane reprobabile. Cel mai simplu e să exemplificăm.
Trântorul. Atât de des insultatul trântor e văzut că un puturos iremediabil, incapabil de a produce ceva, de a contribui la bunăstarea colectivă, un fel de parazit dezgustător. În stup, în realitate, rolul trântorului este extrem de bine definit: acela de a se împerechea cu matca. Existenţă lor se reduce la asta, nu pentru că au optat pentru un astfel de destin, nu pentru că şi-au dorit să devină nişte greoaie maşinării de copulat, ci pentru că stupul, în evoluţia sa, generaţie după generaţie, le-a hărăzit această menire. Pentru trântor nu există opţiune. Îi place ori ba coana matca, trântorul trebuie să presteze, căsătoria din amor nu există. Coţăială ca obligaţie de serviciu şi atât. Dacă într-o bună zi trântorii s-ar revolta şi ar decide că vor să aibă o carieră, vor să se îndrăgostească sau că vor să cunoască lumea, atunci stupul ar avea o mică problemă. Adică ar muri. Stupul. În comparaţia cu oamenii trântorul e cel calomniat. Trântorul nu şi-a propus ca în viaţă să trăiască din pensia lu’ ta’su şi să o ardă pe net.
Măgarul. Muncitorul, sârguniciosul, dar uneori îndărătnicul măgar a devenit, naiba ştie de ce, expresia zoologică a obrăzniciei. Cumintele şi obiditul măgar, încărcat de poveri, lovit cu şi fără pricină, poate fi bănuit de orice, dar nu de obrăznicie.
Avem apoi porcul ca etalon al nesimţirii. Crescut de oameni în condiţii mizere, în cocini infecte, lipsit de orice libertate de mişcare, redus la condiţia de şuncă umblătoare, îndopat peste măsură nu pentru a-şi astâmpăra propria foame, ci pentru a putea postum astâmpăra foamea oamenilor, porcul e socotit demonstraţia zoologică a nesimţirii. Judecaţi şi singuri dacă pe drept sau nu.
Blândul bou, cumintea vacă, înţeleapta cioară (devenită fără voia ei referenţial în manifestările rasiste). Regula este că toate aceste animale, cu cât sunt mai apropiate de om, mai cuminţi, mai lipsite de agresivitate, cu atât sunt mai disponibile pentru nemăgulitoare comparaţii. Prădătorii se bucură de un alt statut. Ferocele leu reprezintă termenii unui compliment. Crudul vultur e pildă de bravură. Sângerosul tigru e un ideal deja.
Poate privind mai atent felul în care ne raportăm la zoologie vom înţelege mai bine şi de ce ne alegem conducătorii aşa cum ni-i alegem.
Sa nu uitam sarpele. Este asociat cu o persoana perfida, care musca rau, de unde si expresia ”Eu sunt sarpe de dudau/ De-ala care musca rau”. De unde si pana unde? Sarpele te musca doar daca esti cu fata la el si il provoci, adica o face pe fata si nu perfid. Tipul e cinstit pana in maduva oaselor. Sau, ma rog… vertebrelor.
Apoi, sa vorbim despre cartita. ”A fost descoperita o cartita infiltrata printre noi!”. Pardon. Cartita face galerii si, ca sa nu cumva o acuzam ca umbla cu fofarlica si sapa pe ascuns, lasa un ditamai musuroiul la iesire, ca sa fie totul limpede.
Oameni rai…
”Boii” votează ”șoimii patriei”.
si basescu cu cine seamana? ca e urat de zbiara si stramb si chiomp…
Super articolul! M-a pus pe ganduri de la primul paragraf.
Pai, hai s-a luam si altfel: trantorii aia cu o singura menire in viata la cine se duc sa presteze? La matca. Pai, matca aia ce face? Si-o tot ia de la trantori. Unul dupa altul. nesatula… Sta si-i vin baietii la trebaluiala. Si, singura fiind, are alternative, ba vine un trantor cu bagheta mai lunga, ba altul cu una mai groasa…are matca parte de variatii, nu?
Eh, in conditiile astea, ati auzit vreodata pe cineva spunand despre vreo tipa de-aia mai zglobie: „Ia uita-te, dom`le, ce matca e aia!”? 🙂
Si-atunci ce naiba are lumea cu bietii trantori, de-i desconsidera asa, in loc sa-i caine?
Pai chiar asa, ca am avut parte de viata la tara destul ca sa stiu cum sint animalele. Stiti cum sint? Faine. Cei mai buni prieteni si tovarasi de joaca pe care i-am avut au fost animale, si nu numai de-alea cu viata lunga. Pentru ca anumalele au calitatea de a fi sincere: daca te plac, te plac si iti arata, daca nu te plac, asta e, si iti arata. Cum am observat asta? La modul cel mai direct, pe durata a 23 de ani de vacante, sarbatori si sfirsituri de saptamina, cind am vazut ca eram asteptat, eram apreciat ca tovaras, si nu trebuia sa am boabe sau zahar prin buzunare. M-am bucurat de tovarasia lor absolut dezinteresata, si am avut ocazia sa vad ce le poate pielea. Si le poate pielea multe.
Bunicul meu a fost taran, traitor din agricultura, animale si mica mestesugarie locala, intr-un sat care n-a vazut niciodata curent electric. A crescut animale conform rinduielilor si le-a respectat, ca n-a avut de ce sa-si necinsteasca mincarea prin mizerie sau bataie. Nu stiu daca toti taranii au fost asa in alte sate, in satul ala pierdut in paduri oricum multe se intimplau altfel decit in alte parti. Satul nu mai exista, nici bunicii, nici alte sate pe care le stiam si oamenii pe care i-am cunoscut acolo, majoritatea batrini sau foarte batrini pe atuncea. Copiii lor, traitori in satele comuniste de pe marginea caii ferate si muncitori la fabrici, erau altfel, si or fi altfel si astazi. Urmasii lor au umplut mahalalele oraseor mari. Da’ sa nu ma indispun, ca n-are rost… (In Germania fiind, vad urmasi din astia de-ai natiei romane in numar mare traitori aici. Transforma mahalaua de Stuttgart in mahala de Bucuresti. peste tot sint imediat recognoscibili si greu de privit. Si mai sint si de-ai altor natzii. Asta ar merita o discutie, despre ce e „diaspora” la fata locului si ce cred cei de acasa ca e.)
Ca sa revin: in comparatie cu animalele pe care le-am cunoscut, ca sa zic asa, relatiile pe care le-am avut cu oamenii de-a lungul vietii, sa ma scuzati, dar n-au fost de aceeasi calitate. Nici alea care au fost si sint cele mai bune dintre bune.
Basescu face ce stie cel mai bine: galagie. De proasta calitate.