Un răspuns

Azi plec de la comentariul unui cititor. Valentin Berceanu îmi spune astfel, la articolul de ieri:

Am mai spus-o si am s-o repet de fiecare data cind vine vorba despre UNPR. Asocierea cu gasca lui Oprea a fost un glont politic incasat de Ponta pentru binele USL-ului. Fara niste promisiuni electorale spre Oprea & Co, acum aveam un nou guvern MRU care organiza alegerile asa cum au fost organizate si alea din 2009.
Iar rationamente de genul, nu pot sa-l votez pe Becali sau pe Spagaleanu sau pe mai stiu eu cine, sunt fix confuzia enorma pe care o induce struto-camila asta de sistem electoral pe care il avem. Orice vot anulat (indiferent de alternativa) creste scorul PD-ul si il scade pe cel al USL-ului. Diferenta poate consta in intrarea uneia ca Anastase in parlament sau nu. Poti privi lucrurile in doua chei: 1. Votez sa intre Gigi in Parlament sau 2. Votez sa nu intre Anastase. Sunt fix acelasi lucru.

De multă vreme nu mai răspund comentariilor, în niciun fel. Cu rare excepţii. Nu cred că opiniile oamenilor au nevoie de altoiul meu. De data asta o fac. Şi o fac aici pentru că răspunsul e ceva mai lung, dar şi pentru că subiectul merită luat în seamă:

Nu, monşer. Nu e fix acelaşi lucru, deşi eşti liber să te hrăneşti cu iluzia asta. A existat un moment în care, asemeni ţie, unii şi-au spus: o votez pe Anastase ca să nu intre X. Mai înainte îşi spuseseră că îl votează pe X ca să nu intre Y. Şi tot aşa, de-a lungul timpului, mecanismul ăsta de perpetuare a jegului a rămas în funcţiune.
Dumnealor candidaţii s-au obişnuit să stea ca haplea, sub pâlnia cu voturi, şi să le pice de acolo, spre umplerea burdihanului. Suficient să se aşeze sub pâlnia care trebuie- în cazul ăsta pâlnia anti-băsismului. Pentru că despre asta vorbim, nu despre autentice convingeri, credinţă în democraţie sau ale asemenea mofturi, ci de plasarea oportună şi inspirată sub hârdăul cu mai multe voturi.

Vom vota şi de data asta, îngenuncheaţi de aceeaşi regulă: cusururile celui împotriva căruia votăm anulează nevoia de virtute… hai să nu merg până acolo încât să zic virtute, dar măcar bun-simţ, pe care al trebuie să li-l cerem celor care se vor ghiftui cu votul nostru. Ei ştiu că nu avem prea multe opţiuni şi atunci cred că li se cuvine. Noi ne resemnăm cu lipsa de opţiuni – ce minunată e democraţia!- şi suntem dispuşi să le acceptăm orice.

Pot accepta că nu avem prea multe soluţii. Că, înghiţind cu noduri, îi vom vota pe unii  ca să scăpăm de alţii. Ştiind că evacuăm un rău doar pentru a-i da unui alt rău şansa de a prospera. Pot accepta până şi fatalitatea asta! Dar nu mai pot accepta, monşer, şi ideea că îmi revine obligaţia de a-mi suspenda raţiunea, de a-mi evacua aparatul critic, de a înceta să ţip, să protestez, să urlu. Nu pot admite că trebuie să accept chiar orice în numele unui bine care nu o să fie niciodată al meu, dar pentru care mă bălăcesc într-una într-un rău pe care nu-l merit.

Se întâmpla, prietene, că în rahatul ăsta pe care îl numim democraţie, la patru ani să am dreptul de a mârâi, de a spune ce nu-mi prieşte, de a le cere socoteală şi de a încerca măcar să le zbier unde ni-i greul. Ori tu, monşer, îmi dai de veste că, mai nou, şi „privilegiul” ăsta mi-a fost luat. Şi apoi mai ce? În următorii patru ani am să plătesc biruri, am să mă lupt cu sărăcia, îmi voi târî bolile prin spitale mizerabile, îmi voi număra bănuţii de pâine şi am să tac. N-am să am limuzină la scară, nici imunitate, nici afaceri bănoase cu statul, nici alte privilegii. Eventual o să crăp pe un pat jegos de spital şi o să fiu înmormântat din ajutorul de la primărie, în vreme ce ăştia îşi vor trata guturaiul la Viena. Aşa că, rogu-te, nu te mai osteni să-mi explici care e mecanismul care îl face pe Oprea să binemerite încă patru ani de îmbuibare. Nici de socotelile alea cu voturi. Mai am trei zile în care pot urla, pot striga, încercând să arăt ce cred că e strâmb. Pe urmă, vreme de patru ani, am să tac. Cel mult am să oftez, am să gem uneori şi, cu puţin noroc, am să mor. Dar lasă-mă acum în nebunia mea. Lasă-mă să sper că, poate, ca în poveştile frumoase, cineva aude. Că, poate, se întâmplă o minune.