Poporul gastric

Un prieten mi-a amintit de textul ăsta, scris acum ceva vreme.  Cred că merită revizitat.

Fără îndoială, hrana este necesară pentru menţinerea şeptelului de homo discutabil sapiens. Iar savantlâcurile gastronomiei sunt prilej de bucurie pentru intelectuala papilă gustativă. Altfel spus, ca să îl parafrazăm pe iubitorul de carpete răpiroseraistice ( mişto cuvânt, nu?) şi stihuri domol năroade: aşa cum căprioara se adapă la izvor, la fel românul trage la grătar. Şi uite aşa ajungem la subiect, că nu despre rolul nutriţiei în menţinerea supleţei membranei celulare vreau să vorbesc.

Dacă e ceva care ne defineşte cu adevărat ca popor, atunci, fără îndoială, e permanenta raportare la maţ, necontenita trecere a cosmosului prin procesul masticaţiei şi apoi afundarea sa în gâlgâiala sucului gastric. Ca să nu vorbim ca saxofonul cu trotineta, să exemplificăm.

a) dacă vine vorba despre epoca încheiată ( cu chiu cu vai) în ’89, se găsesc colegi de bocărie ( ce? nu ştiţi ce-i aia bocărie?) care oftând în gamă minoră să îl evoce pe Ceauşescu în deja consacraţii termeni “a făcut, a dat, el nu eră băiat rău, ea era scârbă” etc. pentru ca apoi să se enunţe simplu şi fără guler adevărul colosal care l-ar fi salvat pe ăl bătrân: “dacă dădea şi puţină mâncare la lume…”

Deci lipsa de consideraţie pentru maţul naţional l-a pierdut pe Ceauşescu. Evident. Dacă încerci să formulezi observaţia impertinentă că, pe vremea aia, mai erau olecuţă de probleme cu libertatea… primeşti imediat punctul b)

…adică:

b) “Şi? La ce căcat îţi foloseşti libertate şi democraţia când ai burta goală?”

Argumentul e imbatabil. Dacă e un pericol care o pândeşte cu adevărat pe golanca asta de democraţie românească, atunci cu siguranţă acesta e ghiorăitul maţului. Adevăr zic vouă! De unde concluzia că pe vremea lu’ bâlbâitu’ era totuşi mai bine. Cum aşa? Simplu, deşi la punctul a) am constatat că Nicu de la Scorniceşti nu se îngrijea cum trebuie de maţul naţional, urmează punctul c) în care aflăm ce e ăla un paradox.

c) “Hai dom’le, să fim serioşi! Zicem noi că era rău pă vremea lu’ Ceaşcă, că nu se găsea de niciunele şi ierea foame, da’ toţi aveam frigiderili pline. Toţi avea cărniţă la congilatoari!”

Voila paradox! Deşi nu se găsea, aveam cu toţi. Din nou, raportarea la maţ, via frigider, este esenţială în înstrumentarea procesului de evaluare istorică. De ce dracu’ ascultau ăia la Europa liberă? Că nu se dădea parizer prin radio.

d) depăşim epoca de aur şi lucrăm puţin cu atemporalitatea. O vorbă din popor (acum ştiţi ce e aia bocărie?) spune fix aşa: dragostea trece prin burtă! Desigur, sclava Isaura, telenovele, Gabriel Dorobanţu, Fuego, Mircea Radu şi alte chestii roz şi pufoase, că suntem popor romantic, de la Guţă citire. Dar! Cu semnul exclamării ca să marcăm adevărul suprem: burta! Adică oricât de amor deţine titularul la corazon, dacă doamna brună din sonete sau epigrame nu deţine ştiinţa dozării usturoiului în chiftea, nada amor, canci jotemă, sanchi ailăviu, pula pernuţe de sentvalentain. Uitaţi de ţâţe, clitoris şi coaie! Intestinul e zona erogenă! Chiar e de mirare că încă nu s-au scris sonete în care să se laude intestinul subţire al iubitei, rondeluri în care să fie tras la rimă colonul.

e) dacă e prins unul la furat de cabluri, şine de cale ferată, rulmenţi sau benzină din conductă, omul are o motivaţie perfect prizabilă, absolut admisibilă socialmente: “am luat ca să mănânc şi eu!” Evident, bipedul respectiv nu se hrăneşte cu sârmă de cupru, şine de cale ferată sau rulmenţi. Şi e destul de improbabil că sistemul lui digestiv e setat pe cifra octanică 95. Ideea e că plusvaloarea obţinută de el prin furt, recte minusvaloarea generată păgubaşului, e convertită via REMAT în hârtii cu autograful lui Isărescu. Iar aceste hârtii sunt preschimbate în nutreţuri combinate, special create pentru hominizi. E uimitor că bio-entităţile despre care discutăm nu au alte necesităţi. Nu au facturi de plătit, nu au nevoie de igienă, haine. De cărţi ori alte minunăţii ce să mai vorbim. Lucru care, în bocărie ( tot n-aţi înţeles?) poate fi perfect de înţeles; aici existenţa chiar se poate rezuma la supravieţuire.

f) mergem la cealaltă extremă a societăţii. Pricopsiţii. Bogaţii. Ăia cu lovele. Când vine vorba despre ei, inevitabil vox p’o’pulii are ceva de zis: la ce i-o trebui atât? Ce, mănâncă cu şapte guri? Sistemul de raportare e acelaşi. Pentru că, deşi nu este explicit formulat, enunţul conţine implicit şi prezumţia că cele şapte guri sunt accesorizate corespunzător cu respectivele chiuvete de maţe. Se presupune, totuşi, că gaura curului rămâne una singură. Din chestia asta deducem simplu că maximum de aspiraţie îngăduit este cât încape în maţ.

g) am mai pomenit zilele trecute despre ziaristul sportiv care îi plângea pe dinamoviştii şi steliştii care nu pot sărbători Paştele decât cu câte o felie de cozonac, că-s în cantonament. Ăsta e un alt exemplu. Păi, ce sărbătoare e aia dacă nu bagi în tine până te ia salvarea? O fi  Înviere, o fi chestia aia religioasă ( că suntem creştiiiini vai, vai), dar dacă nu treci prin colebil, triferment şi furazolidon, n-ai făcut niciun rahat.

h) orice idee de pricopseală e definită tot în termeni specifici. Dacă e vorba de oportunism, atunci e … fripturism. Dacă e vorba de o sinecură, sigur discutăm despre caşcaval. Dacă, să spunem, e vorba de o funcţie publică, atunci clar e ciolan. Zgârie brânză e deja o tipologie. Maţe fripte asemenea. Toată construcţia socială e formulată în termeni de alimentară. La baza societăţii se cheamă “pâine goală”. Dacă urci pe scara socială, atunci “treci la icre”. Dacă eşti un dobitoc, se cheamă că eşti un cârnat. În cazul în care eşti tâmpit, termenul corect e că eşti varză. Iar dacă eşti prea credul, pui botul la savarină. Reforma în educaţie a ieşit… ciorbă. Nu mai spun că reforma statului nu e mare brânză.

i) până şi insulta are tot o construcţie digestivă, tot pe bază de mâncat e, pentru că dacă vorbeşti prostii, se cheamă că mănânci căcat.

j) singurul minstru prins cu şpaga a fost prins primind caltaboşi!

k) în sacoşele portocalii, alegătorii, aţi aflat desigur, nu primesc nici cărţile lui Cărtărescu, nici şampon cu extract de gălbenele, nici MS Office cu licenţă. Ci tot cele necesare sfântului maţ.

l) contra-argumentul e… “altă mâncare de peşte”.

m) marile sărbători la români? Crăciun- porc, Paşte-miel, 1Mai -mici, Ziua naţională- fasole. Evenimentele din familie- sarmale.

n) în fine, că nu o să epuizăm acum toate literele alfabetului, nici antropofagia nu-i de colea. Că doar aveţi colegi de serviciu şi sigur sunt printre ei unii care vă mănăncă. Sau măcar vă muşcă. Detaliile se cunosc.

Asta e. Popor gastric.