Ochiul timonier

Jos, în iarbă, o gărgăriţă escaladează grozavul povârniş al unui fir de iarbă. Drumul e lunecos, a fost potecă unui bob de rouă. Ajunsă pe culme, gâza, preţ de o clipă de a oamenilor şi lung răgaz al gărgăriţelor, zăboveşte. Scoate aripile de sub elitrele lucitoare, încă neştiind dacă să-şi rostească zborul ori să îşi urmeze pasul pe şoselele firelor de iarbă.

Clipeşti.

Deasupra, pe bancă, bărbatul aflat la crucea vârstelor stă aplecat, acoperindu-şi jumătate din faţă cu palma. Mână subţire, fragilă, străvezie. Mână murdară, acoperind chip încruntat şi ascunzând doar jumătate din istoavă. Oftează.

Clipeşti.

Puştoaica merge cu pas nestrunit. Îşi trage nasul şi se îneacă în plâns şi sughiţuri. În timp ce merge priveşte doar spre telefonul unde cu degetele adună litere pentru a le mistui în cuvinte şi cuvintele în strigăt mut, care licăreşte doar o clipă pe sticla ecranului, apoi pleacă prin văzduh spre ochiul în retina căruia se va rosti. Când trece pe lângă bancă el ridică doar o clipită privirea. Oftează şi îşi întoarce jumătate de chip în palmă. Iar buburuza, speriată, îşi ia zborul.

Clipeşti.

Pasărea se avântă din copacul care străjuieşte banca pe care oftează cel cu doar jumătate de chip dat lumii, pe lângă care a trecut copila care strigă din degete, trimiţând strigăte tăcute prin aer. Culege buburuza din aer şi o înghite.

Clipeşti.

Până să clipeşti de patru ori, o buburuză, speriată de sughiţul de plâns al celei care strigă în tăcere, s-a prăpădit.

Clipeşti.

Apoi priveşti spre un fir de iarbă.