Domnule Alecsandri

Spunea domnia voastră, acum un veac şi jumătate: Hai să dăm mână cu mână/Cei cu inima română… Aşa îşi începea cel mai mare poet de atunci al românilor poezia care avea să se numească Hora Unirii.  Avea să vină, nu mulţi ani mai târziu, un altul care să fie socotit cel mai mare poet al românilor, iar el avea să scrie: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?

E unul care scrie mai dulce decât mine?/Cu atât mai bine ţării şi lui cu atât mai bine/ Apuce înainte, s-ajungă cât mai sus/ La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.

Aşa răspundeaţi, boier Alecsandri, primind bunavestire a venirii lui Eminescu, în veacul unirii. Cu astfel de oameni s-a împlinit unirea celor cu inima română.

Apoi istoria s-a prăvălit peste noi. Ne-am purtat numele de români din robie în robie, până când am ajuns să-l uităm. Nimic de mirare dacă am ajuns să-i uităm şi pe cei care ni l-au dat. Azi, domnule Alecsandri, suntem copiii vrajbei şi nu vă fie cu supărare dacă mulţi, ploconindu-se la lucirile străinătăţii, aplecându-se la stăpânirea veneticilor, nu vă mai socotesc nu doar mare, dar nici măcar poet. Dacă n-aţi fi zidit dumneavoastră, noi azi ce am mai fi stricat?

Mai aflaţi, domnule Alecsandri, că azi sărbătorim, ce aţi împlinit dumneavoastră. Fără vlagă, de formă, între o suduială şi două huiduieli căscăm gura la trecerea militarilor cu mâna la vipuşcă şi ne rânduim cuminţi dinapoia cazanului cu fasole. Fără vlagă şi fără să înţelegem ce sărbătorim, domnule Alecsandri, pentru că de fapt, noi… nouă, copiilor vrajbei, dintr-un veac mult mai iute şi fără strămoşi, nu ne mai face trebuinţă ce aţi zidit pentru noi.

Rămâneţi cu bine, domnule Alecsandri. Şi odihniţi-vă în pace. Ce aţi zidit din ruină, înapoi în ruină am prefăcut.