Tanti Nina

Telefoanele astea nu sunt atât de inteligente, aşa cum sunt lăudate. Le poţi dresa să sune într-un fel anume, să-ţi cânte, fluiere, să necheze chiar. Le poţi convinge să sune într-un fel aparte pentru fiecare apelant, dar nu ai cum le convinge să îşi regleze glasul, să îl lase măcar cu un ton mai jos atunci când vin veşti rele.

– A murit tanti Nina! primesc vestea.

Tac. Ce fel trebuie să reacţionez? Ar trebui să mulţumesc că sunt anunţat? Să devin posomorât? Ar trebui să pun nişte întrebări?

-Dumnezeu s-o ierte! spun.

E prima reacţie pe care am găsit-o la îndemână. Apoi încerc să umplu golul din creier cu sunetele alea: Dumnezeu să o ierte. Deci undeva există un personaj, numit Dumnezeu, care are responsabilitatea de a o ierta, pentru că… Mintea şi-a găsit o ocupaţie. Desface cuvinte. Încerc să-mi calibrez emoţiile. Am obligaţia de a livra nişte emoţii, dar nu ştiu de unde să le iau, cum sa le ptrivesc, unde anume în mine să le montez şi cum să le fac să se simtă, să se audă. Tac.

Era o femeie greu de suportat. A fost. Era. De obicei nu am probleme cu conjugarea adecvată a verbului. Acum trebuie să o măsor, să o potrivesc din şuruburi, să o ciocănesc puţin pe la muchii. Vorbea mult, insuportabil de mult. Mă plictisea de cele mai multe ori. Uneori mă scotea din sărite. Ne vedeam rar, iar atunci când ne vedeam mă scotea din sărite cochetăria ei de cucoană care refuză să-şi simtă vârsta, care nu înţelege că pentru mine e o babă şi trebuie să vorbească şi să se poarte ca o babă. Nu, se încăpăţâna să se poarte ca o doamnă în vârstă. Nu există doamne în vârstă – ştiam eu. Există doar babe. Mă călca pe nervi când mă mângâia trecându-şi mâna prin părul meu, nepricepând că ea trebuie să fie o babă, iar eu un bărbat în toată firea, nu un pici căruia să-i răscoleşti şuviţele cu mângâieri inutile. Mă enerva că ţinea mereu să mă pupe, când ne întâlneam şi la despărţire. Şi nu avea decenţa de a înţelege că actul ăsta al pupatului trebuie doar mimat; nu, se încăpăţâna să-şi lipească buzele de obrazul meu şi să mă pupe apăsat, cu buzele presând puternic pe obrazu-mi, ţocăind. Şi trecându-şi iar mâna prin părul meu.

Tac. Nu ştiu ce să mai adaug la telefon. Încă bibilesc la şuruburile emoţiilor. Nu avea copii. Habar nu am dacă nu şi i-a dorit sau nu i-a putut avea. Când venea ” în vizită” spunea că îi era dor să mă vadă. Şi mă enervau vizitele ei neanunţate. Vorbea într-una şi mă întreba despre toate cele. Răspundeam în doi peri, monosilabic, doar o înţelege că nu-mi pasă. Pe urmă pleca şi mă mulţumeam să ştiu că există şi că nu trebuie să o suport. Cu blândeţea ei, cu văicărelile ei, cu vorba ei îngrijită, pedantă, de doamnă în vârsta care nu vrea să-mi dea dreptate şi să accepte că e o babă. Suna când şi când să vadă „ce mai facem”. Spunea că îi e dor. Nu sunam mai niciodată. Sau foarte rar. Niciodată pentru că mi-era dor. Întotdeauna pentru că „aşa se cădea”. Îmi era comod să o uit acolo, în singurătatea ei, în bătrâneţea ei, în dorurile ei.

-Mâine o înmormântează… – mai primesc vestea.

Nu am nimic de spus. Nu merg la înmormântări. Nu pot. Ar trebui să răspund ceva, dar nu ştiu ce. Nu am ce. Îmi e ruşine de vidul ăsta. Mai rostesc o dată: „Dumnezeu să o ierte!”. Apoi amuţesc. Acum douăzeci de ani ea era tot babă, dar eu eram tânăr. Pe atunci era o mătuşică simpatică, bonomă, care nu vrea să se poarte ca o babă şi le înţelege pe cele ale tinereţii aşa cum alţii nu reuşesc. Îmi plăcea să o ascult pe atunci. Apoi am început să îmbătrânesc şi nimic din ce-mi arăta bătrâneţea nu-mi era pe plac. Acum a murit. Mâine are loc înmormântarea. E o ceremonie şi la toate ceremoniile îi plăcea să fie în centrul atenţiei, elegantă, remarcată. Mâine aşa va fi.

Încep să îmi dau seama că tot mai mulţi dintre cei apropiaţi s-au strâns dincolo. Şi tot mai puţini au rămas aici. Nici nu mă sperie asta. E doar o constatare. Şi nu duc gândul mai departe.

Mai adaug nişte cuvinte, la telefon. Nu ştiu ce spun. Nu ştiu ce mi se răspunde. Nu ştiu când închid. De Crăciun am de dat cu un telefon mai puţin. De ce gândul ăsta s-a simţit dator să vină în faţă?

„Când oi muri, nu trebuie să mă plângeţi. Dar măcar nu vă grăbiţi să mă uitaţi, da?”

Nu e nicio grabă. Se pare că mai am ceva vreme să îmi amintesc. Dumnezeu să te ierte, tanti Nina!