În fiecare primăvară, cum dă colţul ierbii şi mijeşte floarea de cireş de sub teaca de promoroacă, moş Toader îşi zugrăveşte casa.
– D-apăi cum, dom’ Dănuţ? Că doară n-o să stau cu casa necurăţată!
Are 84 de ani, dar nu-i place să vorbească despre asta.
– Moare prostul, moare şi deşteptul. Toţi mor. La ce să mai ţin socoteală anilor? Îmi foloseşte la ceva? Că unii aşa sunt, le place să se fudulească tare cu anii lor pe pământ, de parcă e mare ispravă că ştii număra anii vieţii. Ori că nu te-a luat moartea dintre vii. Mai bine zi ce-ai făcut în lumea asta, dacă ai ce spune. Dacă nu… taci. Că vorba nu e dată ca s-o strice în gură toţi proştii.
Cum vine primăvara îşi ia găleata cu var,îşi ia bidineaua şi zugrăveşte casa. Trece, cu mişcare domoală, atent cumpănită, bidineaua muiată în var peste peretele casei, lăsând urmă albă şi curată. Totul se întâmplă molcom, liniştit, fără grabă, ca într-un ritual îndelung repetat, care trebuie săvârşit pe îndelete, cu pioşenie şi fără grăbită zarvă. Seara se aşează pe prispă, sparge câte o nucă, cinsteşte câte un pahar cu vin şi face politică. N-are multă şcoală, dar are o limpede înţelegere a lucrurilor şi o cumsecade rostire a credinţelor sale.
– Ba mie să-mi zici moş Toader! mă ceartă. Că sunt moş. Şi eu aşa am apucat: când se strâng anii şi devii moş, apăi moş îţi zice lumea. Aşa-i la noi. La oraş o fi altfel. Acolo toţi sunt domni. La noi domn e doar popa şi poliţaiul. Ba la oraş te mai şi batjocoreşte, că îţi mai zice câte un mucea „tataie”. Ce vorbă e asta?
Adună miezul de nucă şi dă un bob de sare peste el. Ia păhăruţul mic de vin şi îl priveşte prin lumina amurgului, să cerceteze dacă-i e roşul cum se cade şi la locul său. Abia apoi pune o picătură pe buze. Când îl îndemn la vorbă, întrebându-l câte ceva de cele politiceşti – ştiu cât îi place să „facă politică”- îmi răspunde întotdeauna:
– Apăi, dumneata să-mi spui mie, dom’ Dănuţ. Că eu lucrurile astea nu le pricep.
Şi după un răgaz scurt, aşa cum cere politeţea, cât să îmi dea vreme să răspund dacă aş socoti potrivit, tot el urmează:
– Politica e negoţ cu şarlatanlăcuri, atâta ştiu. La politică, dacă vrei să-ţi fie ţie bine, musai să le promiţi la proşti că o să le fie lor bine. Dacă vrei să scapi de năcaz, atunci musai să spui prostimii că năcazul care te apasă pe tine pe ei o să-i omoare. Şi dacă te înjură unul şi-ţi vrea răul, păi atunci trebuie să te prefaci că nu vezi, dar să iei socoteala. Şi să te prefaci că îl ţii de prieten, să-l linguşeşti până îţi vine la mână şi poţi să-i rupi tu lui gâtul fără primejdie. De aia zic eu că nu mă pricep la politică. Prea e multă făţărnicie şi prefăcătorie.
Pe urmă tace înţelept şi mai ia o picătură de vin. Nu vorbeşte niciodată despre muierea care i s-a prăpădit acum câţiva ani. Nici despre copiii care l-au uitat. Aducerea aminte îl tulbură prea tare şi crede că dacă nu pomeneşti de supărare, după o vreme, te uită şi ea pe tine. Mai bine vorbeşte despre cele politiceşti.
– Cu străinul nu poţi fi niciodată prieten. Că străinul are socotelile lui, îşi urmăreşte interesul lui, nu vrea binele tău, ci pe al său şi pentru ai lui. Nu zic că trebuie să ţi-l faci duşman. Dacă-ţi vine în casă îl omeneşti, îl pui să doarmă în aşternut curat, îi dai merinde de drum. Dar dacă se uită cumva la muierea ta sau vrea să-ţi ia din casă, atunci îţi ruşinează casa şi pui câinii pe el. Oricum, dacă a venit cu gând rău tot cu gând rău pleacă- că aşa e omul, vorba şi-o mai schimbă, dar tot cu gândul lui rămâne. Iar dacă îşi ia seama şi se ruşinează de ce a făcut, tot pe tine o să te ţină vinovat de ruşinea lui, că la politică nu ceri iertare decât dacă şi din asta scoţi folos.
Amuţeşte. Îi lucesc ochii a aducere aminte. Gânduri doar de el ştiute îl vizitează şi apoi îl părăsesc. Oftează adânc apoi rosteşte abia şoptit:
– Ce vorbim şi noi… Cum e lumea asta. Pe vremea mea tinerii gândeau la păcate şi bătrânii la sfinţenie. Acum s-a întors lumea cu fundul în sus. Moşnegii sunt cu mintea la alte alea şi ăştia tineri se vor sfinţi, dar tot după nerozii le e mintea şi unora şi altora. Înainte, până să deschiz gura, mai întâi ciuleai bine urechile, ani buni. Şi căscai ochii. Stăteai la ucenicie, cum se zicea. Acum ăştia ies toţi deştepţi din burta mă-sii. Toţi vor să vorbească şi nimeni nu mai ascultă. Toţi vor să conducă! Bine, mă, vrei să conduci. Poftim, ia tu biciul şi du căruţa. Dar cum au luat biciul în mână uită că au de dus căruţa undeva, că au de îndreptat caii înspre undeva. Ba uită că şi dumnealor, caii, trebuie adăpaţi, hrăniţi, lăsaţi la hodină. Nu! Ei de cum se văd cu biciul în mână uită că au de făcut cărăuşie şi cred că tot ce e în căruţă e al lor şi li se cuvine. Ba, dacă s-au văzut cu biciul în mână, se cred viteji şi încep să suduiască lumea de pe ulită, să bată animalul fără pricină şi să umble beţi şi fără ruşine, că oricum are grjiă calul să nu-i ducă în râpă. Asta nu mai e nici politică, nici cărăuşie, dom’ Dănuţ. Asta e lipsă de ruşine şi apucătură de neam prost şi om fără rânduială. Da’ ce mai înţeleg eu din lumea asta?
Când se întunecă aşează păhăruţul răsturnat pe scăunelul de alături şi se ridică cu greutate. Mă conduce până la poartă, apoi merge la culcare. Că a doua zi sigur urmează treabă de făcut. Are fân de cosit, pomi de altoit, întotdeauna se găseşte ceva de făcut în curtea de o gospodar. Mai spune o vorbă, două, câinelui, să nu-l uite de prieten şi stăpân, apoi merge la culcare. Îşi aprinde o lumânare şi o pune la căpătâi, că îşi ştie anii, deşi nu le vrea socoteala, şi nu vrea să plece dincolo fără lumină, de s-o întâmpla… Se chirceşte în pat, sub pătura veche, de lână.Şi oftează. Şi geme. Acum e doar el acolo. Şi strâns, sub pătură, tremurând, acum când nu îl ştie nimeni, mai geme de câte o durere, mai oftează de câte o amintire, mai lasă câte o lacrimă să ude perna. Şi înainte să aţipească mai caută cu ochiul să ştie că încă arde lumânarea. Iar când adoarme, din când în când, mai icneşte în somn, chinuit de cine ştie ce vis ori aducere aminte.
Prin geamul mic al căsuţei proaspăt zugrăvite se strecoară lumină pâlpâind de lumânare. Plouă rece şi molcom. Pe prispă, cu capul odihnind pe labele din faţă, câinele priveşte spre ploaia care s-a pornit. Mai întoarce, când şi când, capul spre ferestruica mică, unde clipeşte foc de lumânare. Şi stă acolo păzind casa de lume şi de rele. Şi încă nu urlă către cer a jale. Încă nu.
Poate faceti o exceptie si publicati. Multumiri anticipate.
ROBERT HORVATH-DÉVA
http://WWW.DEVAGALLERY.COM
WEDNESDAY, FEBRUARY 13, 2013
INVITATIE LA NOUL MEU FILM „MESSIAS” !
INVITATIE catre CITITORI MOSHE MORDECHAI
Am incercat sa organizez o vizionare la ICR,pentru comunitatea din New York, a ultimelor mele filme. Am fost refuzat . Intentionez sa organizez
la studioul meu cateva vizionari al ultimului film „MEESSSIAS”, care se bucura de un larg interes international. 10 -15 persoane odata…… datorita capacitatii reduse. a salii de proiectie. Pana la premiera SUA va rog deschideti
PREVIEW MY FILM „MESSIAS”
BY DÈVA
https://vimeo.com/59523190
(filmul real 58 min 30 sec)
Va multumesc pentru atentie.
Robert Horvath DÉVA
Cineast
DEVARTES FILM INTERNATIONAL
New York -Tokyo
Puteti sa ma contactati
devartesfilm@gmail.com
Sa traiasca Mosu Toader ! Uitasem deja ce frumoasa si clara este limba romana pentru unii din oamenii ei, pacat ca pentru tot mai putini…
Este frumos !!.
Aferim, bunule Rabbi!
Superb text!
[…] Cetiți, cuminte surâzând, mai departe la bunul Rabbi în bătătură … […]
Ei, „Mos Toader” e si bunicul meu. A murit acum 23 de ani (o jumatate de viata, pentru mine), la 86 de ani, si nu trece ziua, chiar si pe-aici prin tara d-nei Merkel unde sint atitea de vazut si facut, fara sa-mi alunece gindul la el macar o data… La el, la bunica, la mine-cu-ei, la vremurile si locurile alea „altfel”, care aluneca incet, incet, in legenda, fara a se intuneca nici un pic. Daca as avea condei, as scrie despre ei.