Cel mai bun discurs politic

Atunci când l-am întâlnit pentru prima dată avea 73 de ani.  Se întâmpla într-un mic orăşel, nu departe de Napoli. Am intrat în prăvăliuţa mică şi îngrămădită îndemnat de mirosul de pâine caldă.

-Buon giorno! m-a întâmpinat cu vesel salut încă înainte de a-i da bineţe.

Frământa aluatul, îl rupea în bucăţi pe care le rotunjea sub apăsarea mâinii, le dădea, apoi, formă şi le grăbea în cuptorul cu lemne unde se prefăceau în pâine.

-Dacă vrei să te uiţi eşti binevenit! mi-a zis, zâmbind la tăcuta încântare care mi se citea în privire. Îmi place să am cu cine schimba o privire când coc pâinea.

I-am mulţumit. M-a poftit apoi să rup o bucată de ciabatta şi să o înmoi în puţin ulei de măsline din castronelul pe care mi l-a întins. N-am aşteptat să fiu rugat.

-Buona? m-a întrebat râzând din ochi.

-Bună… – am recunoscut.

Numele lui era Salvatore şi făcea pâine de la 15 ani. Nu ştia să facă altceva şi nu s-ar fi imaginat făcând altceva. M-a întrebat de unde sunt, că nu-şi dă seama după accent, dar e clar că nu sunt napoletan. I-am răspuns că din România.

-A, da… România! a surâs a încântare. Aveţi pâine rea acolo. A fost un frate de al meu acolo, acum vreo 20-30 de ani. Şi eu am vrut mereu să ajung în România, dar n-am avut timp. Am auzit că acolo sunt femei frumoase… foarte frumoase…

Râde. Frământă pâinea, vorbeşte despre românce frumoase şi râde. Ne luăm cu vorba şi uit cum trece timpul. Scoate pâinea fierbinte din cuptor şi o aruncă în coşul de nuiele. Şi vorbeşte neîncetat.

– Acum maşinăriile fac pâine! Se cheamă „civilizaţie”! A venit un nepot din Germania, are o pizzerie acolo… Zicea că a văzut acolo o fabrică unde omul nu atinge pâinea nicio clipă. Totul e maşinărie. De la frământat până la copt! Pâinea pleacă în pungi fără să fi fost atinse de mână de om! Ce pâine e aia? Cum să mănânci o pâine pe care n-a făcut-o un om? Ei zic că e progres! Ce e aia? Ăsta e progres? Să mănânci o pâine pe care n-a atins-o mână de om? Asta e barbarie! Nepotul mi-a zis că sunt eu conservator! Nu ştiu ce e aia – i-am zis. Mi-a zis că e o mişcare politică. Ce politică? Eu fac pâine, nu politică! Pâine bună, din mână de om, nu frământată de maşină! Dacă asta înseamnă că sunt conservator…

Tace o clipă. Se opreşte din lucru… priveşte undeva, spre cine ştie ce, apoi urmează:

– Foarte bine! Atunci sunt conservator! Nu ştiu ce e ăla „conservatorism”, dar cred că e la fel de bun ca ceea e vrea să conserve!

Fără să-şi dea seama îl citează pe Hayek. Zâmbesc. Râde.

– Da, da. Sunt conservator. Fac pâine şi sunt conservator. Dacă îmi spunea că sunt comunist, pentru că mă încăpăţânez să fac pâine cu mâna mea, atunci mă recunoşteam comunist. Naiba să-i ia pe toţi! Toţi vor să faca politică, îţi pun etichete, pentru că nu mai au treabă, au lăsat maşinile să facă tot, au lăsat maşinile să facă pâine şi ei fac politică!

Mai repede un „vaffanculo” şi amuţeşte o vreme. Apoi vorbim despre altele. Când plec am o pungă plină cu bunătăţi frământate de mână de om. Şi mai ales cred că am ascultat cel mai bun discurs politic pe care l-a rostit vreodată cineva.

Numele lui e Salvatore şi face pâine, undeva, într-un orăşel lângă Napoli.