Doar îndepărtându-te de oameni poţi continua să-i iubeşti. E singura cale. Dacă vrei să poţi da ceva umanităţii, să-ţi păstrezi vie şi fertilă dragostea de oameni, atunci trebuie să fugi dintre ei. Altă cale nu există. E un paradox, dar doar mizantropia (în forma ei blândă şi generoasă) te poate salva. Din această perspectivă monahismul e apogeul înţelepciunii creştine.
Paradoxul singurătăţii
- A word from our sponsors -
Aferim! Adevăr grăit-ai.
Bine ,bine dar calugarii tibetani si Dalai Lama nu sint cam tot acolo !!!. 🙄
Oare … ?! 🙄
Cu anumite aspecte sunt totusi de acord:
– ” E un paradox, dar doar mizantropia (în forma ei blândă şi generoasă) te poate salva.” – sunt total de acord ca „te poate salva” , dar as completa ca tocmai aceasta forma blanda a mizantropiei iti pastreaza vie dragostea pt. UMANITATE dar , culmea , as zice eu , nu si pentru oameni … !
– poate ” monahismul o fi apogeul înţelepciunii creştine” si poate prin acesta „poţi da cu adevarat ceva umanităţii” ca înţelepciune si libera-cugetare , dar , sper ca esti constient rabbi, ca nu si oamenilor , ca indivizi … ; oamenii , ca entitati individuale si individualiste , isi doresc in proportie de 99% doar lucruri concrete , pragmatice si , in mare masura , sub forma materiala , iar cugetarile monahice , cu toata intelepciunea lor , nu le ofera nimic din acestea ! 🙁
Totuși, Iisus a iubit oamenii, trăind în mijlocul lor. A suferit enorm din cauza asta. Oare nu e cu atât mai prețioasă dragostea lui, manifestată în acest fel? Așa, de la distanță, din pustie, totul e mai facil… oricine ar fi capabil…
Dar iubind cum a iubit El e infinit mai greu și… ăsta cred că este apogeul înțelepciunii creștine.
In orice om gasesti ceva bun – spune un proverb canibal