Poveste scurtă

on

|

views

and

comments

Acum ceva vreme mi-am făcut un nou prieten. Un pescărus mă frecventează de ceva vreme. Se aşează pe pervaz şi mă aşteaptă. Câteva firimituri de pâine sunt preţul acestei noi şi nu tocmai dezinteresate prietenii.

După câteva întâlniri am descoperit că ne putem vorbi. Şi am mai descoperit că putem atâtea afla unul de la celălalt. Eu îl întreb mereu despre zbor. El vrea să ştie despre cărţi. Îi plac poveştile. Mai ales dacă în final se ascunde o pildă. De la el am învăţat să adulmec vântul. Am învăţat cum miroase alizeul şi cât de deosebită e mireasma sa subţire de mirosul greu şi încărcat al furtunii. Şi pentru fiecare învăţătură a lui îi plătesc cinstit, povestindu-i câte o carte.

După câteva asemenea discuţii am hotărât să ne şi prezentăm. I-am spus numele meu. Mi l-a spus pe al lui. Nevermore. Aşa mi-a spus că se numeşte. M-a încercat o scurtă mirare. Cum aşa? – l-am întrebat. Ştiam bine că Nevermore nu poate fi decât un corb. Unul anume.

Prietenul meu cel nou mi-a zâmbit. Mi-a spus apoi că Nevermore e un nume frecvent printre zburătoarele de orice fel. De când? – m-am mirat. Nu de multă vreme – mi-a răspuns.

Şi am petrecut astfel multă vreme şi multe întâlniri la ceaşca de cafea şi un pumn de firimituri. Am învăţat a deosebi feluritele luciri ale apei şi semnele prevestitoare de furtună ori de vreme bună. Am aflat că din vazduh oamenii par toţi deopotrivă. Şi pentru fiecare învăţătură îi povesteam câte o carte nouă. Şi am petrecut vreme bună împreună eu şi pescăruşul Nevermore. Într-o zi i-am povestit despre pescăruşul Livingstone. A rămas pe gânduri. Şi Livingstone e un nume bun – mi-a răspuns. Şi Livingstone e un nume bun, am căzut de acord.

Apoi nu a mai venit. Îl aşteptam zilnic la fereastră. Cu ceaşca aburind a cafea şi cu pumnul de firimituri. Nu a mai apărut.

Ieri s-a aşezat o cioară pe pervaz. Am intrat iute în vorbă. Am întrebat-o dacă îl cunoaşte pe corbul Nevermore. Mi-a răspuns că nu, dar că, de bunăseamă, a cunoscut un pescăruş cu numele acesta. Am zâmbit. I-am povestit că era un prieten al meu.
Cioara m-a privit o clipă. Apoi m-a întrebat: Tu eşti cel care i-a povestit lui Nevermore? Da – i-am răspuns. Deci tu i l-ai citit pe Poe? m-a mai întrebat. Atunci mi-am amintit. Desigur. De la mine aflase povestea lui Nevermore şi de acolo îşi luase numele.
Mi-a mai povestit cioara că, de câteva zile, prietenul meu Nevermore parcă îşi pierduse minţile. Zbura haotic, refuza să se mai hrănească, nu mai răspundea la salut… Zbura în cerc bolborosind întruna: „nevermore…. nu livingstone… nu, nu never… iving… nu ştiu… neverstone… livingmore…” Toţi – îmi spunea cioara – înţeleseseră că şi-a pierdut minţile, dar nu cunoşteau pricina.
Am căzut pe gânduri. Cioara m-a salutat. Se înserase şi se pregătea să plece. Am întrebat-o dacă ne revedem a doua zi. A ezitat o clipă. Apoi mi-a spus că dimineaţa are o întâlnire cu ariciul Pinocchio şi cu ţestoasa Hamlet, dar că după prânz ar putea veni, dar doar dacă poate aduce şi un prieten. Am fost desigur de acord, întrebând despre ce prieten era vorba. Vrăbioiul Mishkin – mi-a răspuns. Am zâmbit şi i-am spus că e binevenit vrăbioiul Mishkin împreună cu ea. Apoi mi-am dat seama că nu îi ştiam numele. Zburase deja. Dar din zbor şi-a întors capul şi mi-a strigat:

– Enkidu ! Enkidu !…

Facebook Comments

Share this
Tags

Must-read

Uniunea Europeană – un cimitir încăpător

"Instituțiile europene" nu există. Nici Uniunea Europeană nu există. Avem, în schimb, niște abominații care poartă numele acestea. Niște grozăvii care ies cu mult...

Democrația taiwaneză

Tot aud, de ceva vreme, cum trebuie protejată democrația taiwaneză. Dacă trebuie protejată, trebuie. O fi în pericol, precum cocostârcul de stâncă. Sau veverița...

Brici, maimuță – clar?

  Ori de câte ori aud vorbindu-se despre legume și beneficiile pe care le-ar aduce acestea, mă gândesc la Joe Biden. Cred că afirmația se...

Recent articles

More like this

5 Comments

  1. Ei, cardinalul meu din State de acum 11 ani nu vorbea, doar imi cinta, in fiecare seara. Foarte frumos. Se uita la mine de pe creanga lui, si triluia. Probabil ca nu mai traieste de multa vreme (ca pina la urma, cit sa traiasca o pasare din asta mica), da’ io tot o sa-mi aduc aminte de „serenadele” lui. Cred ca n-am intilnit pe nimeni care sa-l fi cunoscut.

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.