Schengenauţii

Mă oboseşte toată discuţia asta despre noul eşec în demersul de aderare la zona de liberă circulaţie Schengen şi modul iresponsabil în care, de la un capăt la celălalt, politicienii înţeleg să abordeze o chestiune care vizează o temă de oarecare (discutabil) interes naţional. Încă şi mai sâcâitor devine faptul că toţi cocoşeii patriei au prins cucurigu pe un subiect pe care l-au ciugulit din nutreţul televizat, fără să priceapă prea bine despre ce e vorba, dar sporind gălăgia cu păreri, panseuri şi îndemnuri revoluţionare.

Moftul numit „aderarea la Schengen” chiar nu reprezintă o chestiune vitală pentru destinul României. Dacă am fi aderat, acum sau în timpul guvernării Boc, existenţa noastră nu s-ar fi schimbat nicicum. Am fi trăit câteva zile de euforie lipsită de obiect, apoi am fi trecut lejer peste chestiune, revenind la ce ne interesează cu adevărat: mama cămătarilor. Băsescu s-ar fi lăudat, în sfârşit, cu o realizare a mandatului său şi cu asta basta. De fapt respingerea aderării este, pentru noi, o chestiune mult mai importantă decât o eventuală reuşită. Pentru că eşecul acesta repetat ne învaţă despre multe lucruri: cine ne sunt prietenii, care ne sunt problemele, cât de onest şi principial e construită UE şi câtă minte au politicienii noştri.

Primul lucru care trebuie notat este felul în care au decis înţelepţii noştri trăitori în ale politicii să primească vestea unui iminent eşec. Guvernanţii încercând să expulzeze subiectul în ţinutul lui „lasă că ne-am descurcat noi şi fără”, opozanţii făcând tămbălău peste măsură şi găsind în acest eşec semnele apocalipsei- de parcă repetatele lor eşecuri, pe aceeaşi chestiune, ar fi fost isprăvi mai de soi. Cu alte cuvinte fiecare îşi trage muştar pe micul său, abordarea raţională, pragmatică şi onestă nu există.

Declaraţia ministrului de externe, Titus Corlăţean, am mai spus-o, e nefericit formulată. „Am trăit noi şi fără Schengen” e o declaraţie inacceptabilă, pe care eu, la draci, mi-aş putea-o permite, dar care nu-i este îngăduită ministrului de externe. Am trăit noi – mă repet- şi fără NATO, şi fără UE, ba chiar şi fără democraţie. Sigur că anunţatul veto al Germaniei e supărător şi extrem de nedrept, pentru că vizează chestiuni legate mai degrabă de teoretica influenţă a gravitaţiei asupra drobului de sare şi nu criteriile clar enunţate pentru accederea în spaţiul Schengen, dar răspunsul la o astfel de atitudine nu poate fi în niciun caz unul de tipul „mă descurc eu şi fără strugurii voştri acri”. În acelaşi timp Corlăţean poate avea dreptate susţinând că aderarea la Schengen nu are de ce mai fi o prioritate, rămâne un punct de agendă, dar chiar nu are de ce constitui o prioritate, nu e o chestiune fundamentală pentru soarta noastră – chiar dacă am auzit scos din pălărie argumentul gonflat al camionagiilor chinuiţi prin vămi.

UE, e momentul să scăpăm de iluzie, nu e tărâmul promis, aşa cum ne-am tot închipuit, nu e nici ţinutul principiilor, nici aurora democraţiei şi în niciun caz falansterul onestităţii, ci un spaţiu al intereselor imediate în care principiile sunt doar pretexte,  cei puternici îşi impun punctele de vedere conform propriilor interese, iar cei slabi trebuie să înveţe să se descurce cu asta. Raporturile din UE nu sunt cu mult mai oneste decât cele de pe la noi. Aşa cum un primar de la noi, de altă culoare decât partidul de la guvernare, are parte de zile fripte din partea celor aflaţi la putere, tot astfel România, guvernată de alţii decât partidul aflat la putere în UE, are de îndurat „ajutorul frăţesc” pe care popularii europeni se simt datori să-l dea „popularilor români” – iar ajutorul ăla vine din calcul, pentru că la alegerile pentru PE, de anul viitor, popularii europeni au nevoie de un scor bun obţinut de „popularii români” pentru a-şi conserva majoritatea în PE.

Demersul de aderare a eşuat, în mai multe runde, şi în perioada când la guvernare se aflau „popularii români”. Pentru că atunci intrau în calcul alte argumente, dar mai ales pentru că noi i-am învăţat pe ăştia că pentru tot ce obţinem trebuie să dăm şpagă. De data asta chiar ne făcusem temele, dar asta nu conta. Am dat şpagă la intrarea în NATO ( afacerea Bechtel e doar un exemplu), am dat şpagă la intrarea în UE ( Petrom e doar un exemplu), fireşte că şi acum se aşteaptă şpaga.

Cred că e cazul să ne domolim şi să ne vedem de treabă. Ne-am obişnuit să găsim motiv de încăierare în tot ce ni se întâmplă, pentru că, de nişte ani, ne-am găsit împărţiţi în tabere care nu sunt ale noastre şi tropăim soldăţeşte în lupte care nu ne privesc. În loc să vânăm aderări simbolice la asocieri lipsite de reală importanţă, cred că ar trebui să investim toate resursele în dezvoltarea ţării şi creşterea prosperităţii, pentru că dacă vom reuşi asta vor veni şi celelalte. Lucrul ăsta însă va fi greu de obţinut câtă vreme vom fi în continuare guvernaţi de tălâmbi – pe care ne încăpăţânăm să-i tot votăm înlocuind criteriile cu resentimentele.

Până la urmă totul se rezumă la o discuţie despre loialitate. Cât de loiali ne sunt cei pe care ni-i vrem prieteni în Europa? Cât de loiali ne sunt politicienii în numele cărora ne înfierbântăm? Cât de loiali sunt ei interesului naţional şi câtă energie şi resurse cheltuiesc, de fapt, pentru a-şi demonstra loialitatea paşalelor străine? Şi cât de loiali suntem noi… Pentru că, până la urmă, Schengen nu e miracolul grozav care ar trebui să ni se întâmple, ci şansa de a pleca din România fără a mai fi opriţi ca să spunem de ce.