Culpa colectivă

Pentru toate cele rău întâmplate şi la fel de bine pentru multe dintre cele neîntâmplate, pentru eşecurile nememorabile, dar şi pentru marile naufragii, pentru toate există întotdeauna un set de vinovaţi, perfect împachetat, gata de livrat. Insuficient, de cele mai multe ori. Marile neîmpliniri presupun mari vinovăţii, amploarea tragediei impune identificarea unor culpe monumentale, de amplă desfăşurare; un singur vinovat sau, hai, izolarea unui grup de indivizi încadrabili în rubrica potrivită din factura marii nenorociri nu satisface. Şi aşa apare, frecvent, recursul la culpa colectivă.

După cel de al doilea război mondial, puterile aliate au încercat să satisfacă nevoia de vinovaţi a opiniei publice, inventând procesul de la Nürnberg. Un proces, de fapt o serie de procese,enorm în proporţii, cu zeci de acuzaţi, îndeajuns de mulţi pentru a satisface nevoia de culpă, pentru a explica de ce o astfel de monstruozitate, precum cel de al treilea reich, a fost posibilă, fără a culpabiliza, totuşi, poporul german în ansamblu. Exista, totuşi, o culpă colectivă? Putem vorbi despre o anume vinovăţie, distribuită neuniform, în doze de varii concentraţiei, a întregului popor german? Perfect posibil, oricum, de discutat. Cert este că, postbellum, aliaţii au înţeles cât de primejdioasă era formularea unei astfel de acuzaţii, evitând astfel greşeala de după primul război mondial. Vinovăţia colectivă, reală sau  nu, a rămas impronunţabilă.

După decembrie, la noi, am trăit o situaţie cumva similară. Pentru tot întunericul, pentru toată mizeria trăită, pentru teroare, pentru toate a fost mult mai prudent să fie aşezaţi la loc de damnaţiune nişte vinovaţi individuali, perfect identificabili şi repede lapidabili: Ceauşescu şi acoliţii săi. Soluţia era simplă şi ar fi trebuit să fie satisfăcătoare. Primejdia culpei colective continua să respire apăsător deasupra tuturor. Şi existau temeiuri pentru discuţia despre această culpă colectivă, mai mult sau mai puţin solide. Atunci s-a inventat un nou vinovat, impunător în dimensiuni, malign în rezonanţă, perfect pentru a acoperi cu un văl dens şi opac evidenţa culpei colective, iar acest vinovat perfect era ideologia: comunismul! Comunism care, tardiv, inutil şi ridicol avea să fie blamat, executat, aşezat în groapa infamiei. Soluţia aceasta oferea un enorm confort mai ales celor care, recurgând la ea, îşi vedeau astfel anulată propria responsabilitate, extrem de evidentă, individuală şi concretă. Dar oferea, simultan, şi şansa anulării definitive a oricărei vinovăţii colective. Este comunismul mizerabil, ticălos şi oprimant? Foarte probabil, dar nu asta interesa, nu acesta era scopul pentru care s-a împlinit acea ridicolă condamnare a sa. Suficient să cercetaţi cine sunt acuzatorii pentru a înţelege că lucrurile stau exact aşa cum spun.

Vina mulţimii există. A existat din totdeauna şi va continua să existe. În acelaşi timp, o lege tăcută pare să impună ca niciodată, în niciun context, recursul la această vinovăţie, fie şi doar sumara sa pomenire, să nu fie admisibile. De la gloata care lapida vrăjitoare, până la marile tragedii ale veacului trecut, întotdeauna, greşeala grupului a fost evacuată din discuţie, fiind prudent şi înţelept rezolvată cu anti-dotul ţapului ispăşitor.

Asta nu înseamnă că vocile care vorbesc despre vinovăţie colectivă au dispărut. Personal mă găsesc făcând, sistematic, parte din tot felul de grupe de vinovăţii, de unii identificate. Vinovat că votez, vinovat că nu votez, vinovat că votez într-un fel anume, vinovat că tac ori la fel de bine că nu tac. Vinovat că nu-i educ pe ţigani, că nu am grijă de noua generaţie, că sunt ultra-naţionalist sau în egală măsură insuficient de patriot. Nu sunt reproşuri care mă vizează individual, ci acuzaţii care mă blamează prin încadrarea în categorie, prin rezumarea la o ideea, expulzarea nuanţelor şi aşezarea în mulţime. Unele dintre aceste imputări le socotesc corecte şi sunt gata să mi le asum individual, pe altele pur şi simplu nu le înţeleg, dar mă acuză prin asociere. Aflu că există o vină comună, din care trebuie să îmi colectez partea cuvenită, inclusiv pentru eşecul aderării la Schengen. Că sportivii noştri au rezultate mediocre şi din cauza mulţimii în care sunt distribuit. Că lipsa de prosperitate are ca explicaţie şi pentru că eu sunt un hoţ şi un puturos prin contagiune, făcând parte dintr-un popor care, zic unii, e suspectat a fi astfel.

Dumnezeu, povesteşte Vechiul Testament, a fost de acord să cruţe Sodoma şi Gomora, la rugămintea lui Avraam, dacă se vor găsi fie şi numai zece drepţi. Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care, spuneam la început, vina colectivă nu este niciodată public formulată, fie şi doar pentru că, acolo, în mulţime, pot totuşi exista acei zece drepţi. În Vechiul Testament cei zece au fost de negăsit; cruţaţi au fost doar Lot şi fiicele sale. Va fi fiind altfel azi?

Există păcat colectiv, fără îndoială. De cele mai multe ori preferăm să îl omitem, mărginindu-ne la scrutarea şi trimiterea întru infamie a păcătoşilor individuali, câţiva, aleşi anume pentru a respecta nevoia de proporţie între păcat şi culpă. Dar vinovăţia colectivă supravieţuieşte şi nimic nu o împiedică să existe pe mai departe, pentru că, finalmente, ea nu încetează să fie ceea ce a fost întotdeauna: suma vinovăţiilor individuale neasumate şi amnistiate prin lapidarea celor câţiva deveniţi vinovaţi prin formulare.

Mai e ceva. Ceva cu adevărat important. Chiar dacă admit că vinovăţia colectivă nu doar poate exista, dar e de cele mai multe ori manifestă, nu e niciodată distribuită uniform. Unii sunt deţinătorii unei vinovăţii fragile,  din indiferenţă, alţii din neştiinţă sau tăcere, în acelaşi timp există marii ticăloşi, personajele cu adevărat infame care, întotdeauna, vor căuta refugiu în spatele zidurilor vinovăţiei colective. Acesta este motivul pentru care, socotesc, formularea culpei generale este inacceptabilă.