Cioburi de oglindă

În curtea bisericii, cu mână uşoară şi mişcări domoale, popa Sandu răsădeşte flori. Scurmă pământul cu o lopăţică încă mai bătrână decât el, rânduieşte cu degetele scorbură în ţărână, să încapă bulbul de lalea sau răsadurile din vreme pregătite. E bătrân, dar n-ar recunoaşte asta. Dacă îi pomeneşti de bătrâneţe repede vorbe de cele nebisericeşti şi te plăteşte cu aprigă uitătură. Cu căniţa de tablă ia apă din căldare şi stropeşte aşternutul răsadului, ca să fie întocmai cum se cuvine, apoi se mută un pas mai încolo şi iar ia colbul la scărpinat.

Pe stradă, în faţa bisericii, opreşte o maşină rablagită, cu număr bulgăresc. Dinspre maşină urlă muzică ţigănească. Doi tuciurii, împopoţonaţi în treninguri de duminică, fumează şi vorbesc repezit şi stricat, cu voce mult mai tare decât e cuviincios cu pipiţele de pe bancheta din spate. Ăl mai gras, şoferul, fumează şi scuipă pe fereastra deschisă din 10 în 10 secunde.

Popa Sandu e mai fudul de urechi. Sau se preface că nu-l tulbură zarva iscată dinspre hârbul oprit în drum. O bătrână dă să intre în curtea bisericii, dar întâi îi mustră pe tuciurii pentru gălăgie. Primeşte înapoi potop de înjurături. Umflatul scuipă înspre ea. Popa Sandu aşează cu grijă bulbul de lalea în cuibul pregătit, acoperă cu pământ şi bate uşor cu palma, apoi toarnă puţină apă. Se ridică cu greutate, ţinându-se de şale şi porneşte spre poartă, cu pas bătrân, ţinând privirea în pământ. Deschide portiţa şi o salută pe bătrână:

– Doamne ajută, Ecaterină!

Apoi se îndreaptă spre maşină. Se apleacă şi priveşte pipiţele de pe bancheta din spate:

– Sabina… – o recunoaşte pe una. Dă din cap a mustrare. Apoi o recunoaşte şi pe cea de a doua:

– Ioana…

Nu spune nimic. Doar stă şi le priveşte pe cele două. Apoi se uită cu nepăzită scârbă spre cei doi tuciurii:

– Pe voi nu vă ştiu, dar vă pot afla…

Umflatul deschide gura să spună ceva, dar se poticneşte. Popa Sandu scapără moale mânie în ochi. Le spune:

– Încolo e Dunărea – arată cu mâna. Adaugă îndreptând  mâna în partea opusă: Dincolo e câmpul.

Îşi trage suflul, apoi ridică mâna spre cer:

– Iar deasupra e cerul. Acolo n-o să ajungeţi voi niciodată! Aşa că mergeţi ori spre Dunăre, ori spre câmp. Iar tu Sabină, şi tu Ioană, mergeţi unde voiţi voi, dar aveţi de grijă să mai nimeriţi de întors pe drumul bun.

Când isprăveşte de zis ce avea de zis se întoarce şi intră înapoi, în curtea bisericii, întorcându-se la florile sale. Muzica a amuţit. Maşina pleacă huruind, troncănind, dar fără un cuvânt.

Popa Sandu scurmă pământul cu lopăţica.

***

– Şe faşi? mă întreabă piticul ştirb, cu gura murdară de ciucalată.

– Citesc! îi răspund punctând evidenţa.

– Şe şiteşti? insistă.

– O carte!

– De şe şiteşti?

– Ca să mă fac mai deştept!

– Dacă şiteşti călsi te faşi deştept? sâsâie piciulinul cu gura-i ştirbă.

– Da. Aşa cred.

– Io nu cred. Dacă ierea aşa tosi oamenii citea!

Nu am ce-i răspunde. Îi dau încă o bucăţică de ciucalata şi primesc o bucată de linişte.

***

E frig. Cumplit de frig. Până şi frigul a îngheţat de frig. E jegos, tremură, mucii i-au îngheţat pe barba nerasă de cine ştie când. Stă şi dârdăie, lipit de perete. Nu cere. Are doar o cutie în faţă. În cutie câteva hârtii de un leu şi nişte monede. Şi e cumplit de frig. Trec pe lângă el, apoi mă întorc atins de un impuls. Fără să mă gândesc prea mult scot o hârtie de o sută de lei şi i-o pun în cutie. Sunt mulţi bani şi pentru mine, dar aşa am simţit nevoia să fac. Nu ştiu dacă din generozitate sau pur şi simplu am simţit nevoia să adaug un spor de ger pomenii obişnuite. Mă strigă, cu o voce calmă, surprinzător de plăcută:

– Hei, amice!

Felul în care mă apelează e încă şi mai surprinzător.

– Poftim? îi răspund trăgându-mi nasul, dârdâind, făra a-mi ascunde surpriza.

– E o sută de lei! îmi atrage atenţia.

– Ştiu! îi răspund cu, parcă, nepotrivită fudulie.

– E prea mult! Mult prea mult!

– Ştiu. Dar e îngrozitor de frig. Mergi undeva să bei un ceai, să te încălzeşti.

– Amice, ştii ceva? Ia ia-ţi tu banii!

-Poftim? asta mi se pare chiar obrăznicie.

– Păi tu nu eşti generos pentru că ţi-ar păsa de mine, ci pentru că vrei să te simţi tu mai bine. Chestie care, în principiu, nu m-ar deranja, dar strici tot rostul lucrurilor.

– Poftim? repet întrebarea, înţepenit nu de frig, dar de perplexitate. Nu mă aşteptam la tipul ăsta de dialog.

– Tu câştigi banii ăştia într-o zi? Mă uit la tine şi mă îndoiesc. Deci te-a luat generozitatea pe dinainte. O fi de la frig. Admiţând că, totuşi, câştigi suficient, ba admiţând şi că, uneori, e în regulă să îţi satisfaci vanitatea cu astfel de exerciţii de generozitate planificată, de ce să îmi strici mie rostul?

– Nu înţeleg! perplexitate în crescendo.

– Eu am venit aici de un ceas. Mai am de stat încă cel puţin cinci ceasuri ca să îmi scot pâinea de azi. Dacă tu îmi dai toţi banii ăştia acum, plec acasă. Şi aşa mă puturoşesc. Şi ce fac mâine? Există un sistem şi tu îl dai peste cap. Ia-ţi banii.

Sunt fără reacţie. Chiar nu ştiu ce să spun. Iau banii. Şi-i mulţumesc. Eu primesc bani de la cerşetor şi-i mulţumesc. Şi plec.

Mă strigă:

-Hei, amice!

– Da? răspund fără a şti ce ar mai fi de zis.

– Poate găseşti cinci lei. Ăia ar fi bineveniţi.

-Nu am schimbat. Nu am decât doi lei mărunţiş.

-Buni şi ăia. Mulţumesc. Şi apropos de ceai, dacă vrei… eu termin la cinci. Poţi să vii să mă iei şi să faci cinste cu un ceai dacă nu îţi e ruşine să mergi cu mine. Şi îţi explic mai multe despre sistem.

Dau din cap. Nu ştiu ce vrea să însemne. Poate că am să vin, poate că nu. Nici eu nu ştiu. Plec.