Slow net

Din motive pe care n-are rost să le explic am lipsit o vreme. Pauza asta mi-a prins bine. Unele lucruri se vor schimba pe aici, pe blog. Vom continua să vorbim şi despre politică, nu la fel de mult ca până acum, dar mai ales îmi doresc ca, de aici încolo, cu ajutorul blogului, să împart cu voi lucrurile acelea care contează. Mai devreme sau mai târziu va exista şi un chip grafic nou, dar mai ales vom vorbi despre lucrurile care înseamnă ceva.

Aveam de ceva vreme sentimentul că felul în care comunicăm, modul în care ne întâlnim cu informaţia, în spaţiul reprezentat de internet, e cumva nesănătos, grăbit, că ceva nu e în regulă. În ultimele trei luni m-am întâlnit cu „fenomenul” numit Facebook şi lucrurile s-au limpezit. Pentru că Facebook-ul reproduce exact boala despre care vorbesc, amplificând simptomele, făcându-le supărător de evidente. Totul e grăbit, lipsit de profunzime, se tranzaţionează informaţie pe fugă, fără mult discernământ şi fără niciun răgaz de meditaţie. Eşti asaltat, copleşit, îndopat, sufocat de o ploaie de informaţii. Multe din cele azvârlite acolo sunt inutile, altele sunt roase pe la colţuri de atâta trecut din mână în mână, fără liniştit popas de reflecţie. Totul se consumă pe fugă, din goana click-ului. Lucrurile grave se amestecă, de-a valma, cu frivolităţile, curgând în cascadă, topindu-se într-un aluat pe care nimeni nu are vreme să-l mai lase la dospit. Totul se consumă, se înghite, nu e vreme de mestecat, nici pentru digestie, cantitatea e copleşitoare, Ca într-o competiţie pentru haplea, în care contează cine înghite cel mai mult, gustul, savoarea sunt lipsite de importanţă. Nu e vreme pentru nuanţe, nu e timp pentru zăbavă. Totul e să îngurgitezi cât mai mult, pentru că avalanşa e fără oprire. Nu mai ai timp să mesteci, să oboseşti papila în cercetare gustului, nici pentru a digera nu mai e vreme. Ba nu mai reuşeşti nici să evacuezi resturile. Ne trezim îmbuibaţi, obezi, consumând tot mai mult şi totuşi din ce în ce mai nesătui. Click, like, share, next. Totul rapid.

Aşa cum nebunia numită „fast food” nişte îndrăzneţi au născocit leacul numit „slow food”, încercând să îndemne la domoala şi tihnita degustare a bucatelor, tot asemeni îmi doresc să vă propun un fel de „slow blog” sau „slow net”. E o nebunie şi un lucru aproape lipsit de sens, într-o epocă în care totul e zorit, dar nu e nici prima, nu va fi fiind nici ultima nebunie cu care mă împrietenesc. Totuşi, vă poftesc ca, din când în când, în locul îngrămădelii prin marile mall-uri, în locul aglomeraţiei din enormele supermarketuri să zăboviţi puţin într-o prăvălie de antichităţi, în anticariat. Iar anticarul, dacă veţi găsi vreme să-l ascultaţi, vă va arăta că fiecare cărţulie din prăvălioara ei are o poveste care merită ştiută.

În Damasc există o veche cafenea ( sunt mai multe asemenea, dar povestesc despre cea în care am poposit eu cândva) în care seară de seară se strâng muşterii nu doar pentru a-şi alinta papilele cu o cafea tare şi fum de narghilea, dar mai ales pentru a-l asculta pe povestitor. Aşezat pe un jilţ, la vedere, un bătrân spune poveşti. Şi le spune de parcă le-ar fi trăit. Iar toţi cei de acolo vin să-l asculte rostind poveştile, pe care poate le ştiu deja, dar pe care bătrânul pe rosteşte de fiecare dată altfel, de fiecare dată tâlcuindu-le altfel. Nu vă lăsaţi înşelaţi, tehnologia a pătruns şi acolo, dar unele lucruri sunt atât de preţioase încât merită păstrate.

Încercăm? Începem?

A fost odată…