Chipuri şi ziduri

Am cunoscut un pictor cu o înzestrare specială. Felul în care picta lucrurile neimportante era absolut remarcabil. Un simplu ungher, lipsit de viaţă, total neinteresant, devenea, pictat de el, un uluitor crâmpei dintr-o lume fantastică. Aproape invizibilele crăpături din tecuiala zidului ţeseau, sub pensula lui, un complicat păienjeniş în care intersecţiile năşteau simboluri obscure, desene întortocheate, despre care erai tentat să crezi că musai încriptau un mesaj esenţial. Nervurile unei frunze deveneau adevăraţi psalmi, hieroglifiaţi într-o limbă neştiută. Jocul de umbre născut din lumina unei lumânări era viu, părea în mişcare, legând şi dezlegând tâlcuri despre care ţi-ar fi fost imposibil să spui dacă existau cu adevărat acolo sau erau doar năzăriri ale minţii tale.

Lucrul cel mai ciudat se întâmpla cu portretistica sa. Atunci când picta chipuri reuşea să găsească o tainică lumină la chipurile pe care le zugrăvea. Toţi cei pe care îi picta deveneau, pe pânză, frumoşi şi luminaţi, purtători de surâs rafaelit. Reuşea parcă să găsească în orice chip locul făcliei, sursa ascunsă a luminii, iar portretele sale păreau toate autentice icoane, radiind bunătate şi zâmbet cald. Chipul unui bătrân avar devenea ascetic, iluminat. O copilă nătângă, cu privire naivă şi surâs prostesc devenea pe pânză o tânără frumoasă, păstrătoare de mistere. Un rotofei şi îngâmfat personaj căpătă o aură de bonomie, însoţită de generos surâs. Toţi cei cărora le pictau chipul aveau astfel de a descoperi, acolo, pe pânză, bunătatea lor ascunsă, virtuţile pierdute sau frumosul pe care, în mod obişnuit, îl ascundeau de lume.

Cu totul astfel se întâmpla atunci când încerca un autoportret. Căldura lui Rafael, clar-obscurul de Caravaggio, limpezimea culorii davinciene, toate acestea dispăreau, fiind înlocuite de răutatea sumbră a lui El Greco. Popriul chip – plăcut şi blând altfel- şi-l privea fără urmă de îngăduinţă. Bărbia era alungită, ascuţită într-o făţişă şi provocatoare sfidare a legii proporţiilor, ochii erau adânciţi în orbite, lipsiţi de lumină, buzele se subţiau într-un rictus rece, mâinile erau noduroase, cu degetel lungi şi unghii ascuţite asemeni unor gheare. Inventa riduri care nu existau şi aşeza cearcăne pe care adevăratul său chip nu le avusese niciodată. Fundalul era mereu întunecat, iar personajul se aşeza cu o obscenă stridenţă pe acel fundal, fiind înveştmântat în culori stridente, abordând posturi nefireşti, supărătoare. De parcă ar fi căutat să amplifice toate frământările sale lăuntrice, toate neliniştile sale şi să le aşeze în acele autoportrete. Cred că autoportretul funcţiona pentru el ca un ritual de exorcizare, în care încerca să identifice şi să alunge toţi demonii care îl stăpâneau.

Apoi a venit o vreme când a încetat să mai picteze chipuri. Nu mai aşeza pe pânzele sale decât ziduri. Ziduri copleşite de iederă, ziduri în paragină, ziduri cenuşii, ziduri năpădite de buruieni, de parcă încerca să ridice temniţe din pânzele sale. Nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat cu el după aceea.

Mi-am amintit de el zilele acestea, privind în jur, la toţi aceia, mulţi, care se zugrăvesc în cuvinte atât de sclipitor pe dânşii, cu aproape fără de ruşine risipă de podoabe când e vorba de zugrăvirea sinelui, dar care devin necruţători până la cruzime când e vorba de privirea către ceilalţi. E atât de bine când oglinda îţi e prietenă şi linguşitoare tovarăşă, de ce ai mai privi spre zidurile năpădite de buruieni?