Televiziunea de succes

Deşi sunt convins că n-o să mă credeţi, vă spun că întâlnirile mele cu televizorul sunt mult mai rare şi categorice mai puţin intense decât sunt, de regulă, suspectat. Am o înţelegere cu telecomanda şi împreună încercăm să păstrăm raporturile dintre noi şi televizor cât mai cordiale, ca atare ne evităm cât se poate. Când nu se poate, madam telecomanda mă duce fie la televiziunile despre ştiri ( că televiziuni de ştiri n-avem, iar de la Euronews nu aflu ce alifie mai are MRU în testare), fie pe Viasat History. Cu „televiziunile generaliste” n-am contact, nici protejat. Sau n-am avut până acum.

Ce-am pierdut! De două zile mă bâţâi ca apucatul de pe un canal pe altul, mai ales la „generalişti”. În cazul ăsta „generalist” înseamna „ace, brice şi carice”. Cinstit să fiu, ace n-am prea văzut, peste brice n-am prea dat. Dar nici nu le pot spune, în loc de „generaliste”, televiziuni carice, că nu se cade.

Cum bine spune nea Stere: „vrei, nu vrei, vine o vârstă la care trebuie să te apuci de băutură!”. De băutură nu m-am apucat, dar nici nu o să fac pe inocentul, aşa că n-am nevoie de explicaţii, cunosc, ştiu, mi s-a livrat pliantul, am luat la cunoştinţă: televiziunile trăiesc din audienţă- audienţa se face oferind şeptelului ceea ce îi e pe plac. Iar marele gânditor Dr. House a stabilit – chestie cu care sunt de acord – că oamenii sunt, de regulă, tâmpiţi. Ca atare, rezolvând ecuaţia, putem conchide că dacă le faci pe plac tâmpiţilor o pui în materie de televiziune. Cum rezolvi chestia asta? Păi, ia să punem puţin neuronaşul la treabă: dacă vrei să te înţelegi cu caloriferul aduci un instalator, dacă vrei mâncare chinezească te duci la un restaurant chinezesc, nu? Deci dacă vrei să te înţelegi cu tâmpiţii aduci tâmpiţi. Acum nu vreau să se simtă nimeni insultat, deci când spun „tâmpiţi” vreau să se înţeleagă că o spun cu toată afecţiunea şi simpatia de care dispun.

Chestia e, deci, că trebuie să fabrici nişte chestii cu care să rezoneze audienţa. Adică cetăţeanul abonat la cablu. Să-i dai chestii pe care să poată crede ca le poate pricepe, care să-l bucure, să-l facă să stea cu curul înţepenit pe canapea şi ochii beliţi la televizor. În mod clar n-ai cum să obţii chestia asta dacă difuzezi integrala Shakespeare. Pe cine dracu’ mai interesează cât dă pe cal cocoşatul ăla de rege englez, acum după tot scandalul cu carnea de cal? Deşi… un regat pe un cal – ‘tu-le muma în cur de ipocriţi, pe atunci le plăcea calul! Deci Shakespeare nu. Deşi trebuie admis că Romeo şi Julieta are potenţial. Dacă era pe spanioleşte, se lungea câteva sute de episoade şi ea era fată săracă, iar el miliardar… Dar mai ales dacă vorbeau ăia aşa, mai pe înţelesul poporului, să placă la lume. Nici Othello nu e rea. Clar există potenţial. Ăla negru, ea fată bună, Iago ăla o scârbă şi un intrigant, iar chestia cu batista e fatală. Păcat că iar vorbesc ăia mult şi nu e în spaniolă. Sau coreeană. Ori măcar turceşte să fi fost. N-avea nervi pentru rating nea Shakespeare ăla.

Ca să n-o mai lungesc, am descoperit că nervul audienţei se află la intrarea în rect. Pentru că totul e făcut cu (pardon de cacofonie) curul. Hai să explic, pe repede înainte, ce am constatat, ca să nu expirăm în consideraţii teoretice:

– avem o puzderie de vedete de care n-am auzit până acum. Habar n-am cu ce se ocupă în afară de faptul că sunt vedete. De ce sunt vedete? Pentru că apar la televizor. De ce apar la televizor? Pentru că sunt vedete. Cam asta e chestia.

– bârfoteca de mahala, din faţa blocului, de la aprozar sau de la bodegă e mult mai bine structurată la televizor. Aici afli că pe cutare l-a lăsat gagica ( el şi ea sunt vedete, după reţeta de mai sus), că nu ştiu ce paraşută şi-a băgat rahat în buze, silicon în ţâţe şi mitraliera în cur. Că o duduie s-a pozat cu altă duduie. Că nu ştiu ce rapandulă i-o linge nu ştiu cărui fotbalist. Că Jean Cioară e virgin, că pisica lu’ cutare papiţoi face miau cu accent de Corabia, că piţi cutărică există. Adică nişte chestii esenţiale pentru umanitate.

– „reality show”-urile, adică o relativ recentă invenţie în materie de mahalagism televizat, trebuie să fie reality, trebuie să fie show, dar ideal e să fie pe bază de scenariu cretin, cu actori ageamii. Că dacă umbli cu piese de teatru şi chestii grave plictiseşti ăla care face rating-ul şi ratezi reclama la tigăi. Aşa că ai grijă să dai senzaţia de autentic. Cum obţii asta? Am explicat mai sus: ingredientul de bază e tâmpenia! Dai cu gelozie, amoruri încurcate, părinţi isterici, curve cuvioase, manelişti romanţioşi, tragi carpete în scenografie şi rezolvi problema. Cam la cinci minute îi pui pe dobitoci să mimeze că se încaieră şi eşti în marja de siguranţă.

– emisiunile concurs aduc maximum de audienţă. Nu se mai operează cu rahaturi din alea plicticoase, întrebări de cultură generală şi alte prostii. Îl doare în cur pe rumânul cu telecomandă de urechea lu’ Van Gogh, capitala Madagascarului şi simfoniile lu’ Beethoven. Nu tati, ori îţi bagi picioarele în el de Darwin şi prostiile lui de idei despre evoluţie, ori te laşi de televiziune. Aşa că acum reţeta de succes în materie de concurs televizat e să găseşti o armată de tembeli fără simţul ridicolului, care sunt dispuşi să se lase făcuţi de căcat în direct. Pe lângă ăştia găseşti şi unul care absolut întâmplător şi deloc născocit are o presupusă biografie înduioşătoare, îl pui sa behăie ca alde Busuioc, filmezi piţipoancele din sală răpuse de fior estetic, ridicolii din juriu toropiţi de revelaţia descoperirii şi ai proptit-o! Ai asigurată reclama la tampoane!

– din când în când tre’ să mai dai şi filme. Aici reţeta e simplă: a) să fie ieftine; b) să condenseze într-o oră juma cam tot ghiveciul pe care îl freci tu la teveu de obicei (despre care am vorbit până acum); c) să aibă un scenariu foarte-foarte simplu de înţeles şi multe bătăi; d) dacă e serial să aibă cel puţin 800 de episoade şi să fie vorbit în coreeană, bengali, turcă sau spaniolă – dacă e pe englezeşte atunci musai să aibă de la 5000 de episoade în sus.

– comedie! Neapărat trebuie să pretinzi că tu livrezi comedie prin sărma de la cablu. Comedia presupune umor, dar n-ai din ăla aşa că improvizezi. Iei nişte maimuţoi penibili, îi pui să se scălămbăie ca toţi dracii, să zbiere, să băşească, să se înjure şi e suficient. Acum aici trebuie puţină atenţie. Trebuie să rămâi într-un registru primitiv că altfel ratezi obiectivul şi reclama la fierăstrău pleacă la concurenţă. Aşa că ăia pe care îi vinzi drept comici trebuie să fie neapărat cabotini, complet imbecili, să nu aibă nici cel mai mic reziduu de autentic umor, dar să fie cu desăvârşire lipsiţi de simţul ridicolului. Dacă se strâmbă la greu şi vorbesc cu glas pocit trece drept umor la ornitorinci şi eşti în grafic.

N-am epuizat subiectul, dar e deja suficient. Şi aşa m-am lungit mai mult decât era cazul. Nici n-am apucat să pomenesc de ăia cu paranormalul, de transmisiunile sportive şi specialiştii” în gastronomie. Dar n-au intrat zilele în sac.