Pe zidul şcolii de peste drum a apărut mai întâi un cuvânt, un fel de graffiti lacoonic, ermetic aproape în mesaj. Scrie mare, cât fereastra de alături: Monstru. Nimic în plus, nicio lămurire, nicio explicaţie, nicio ilustraţie, nici măcar obişnuitele zorzoane din graffiti care împopoţonează literele. Cineva a simţit nevoia să spună chestia asta. I-a fost suficient că şi-a pus cuvântul pe zidul clădirii, înţeleagă cine ce vrea. Litere mari, de vopsea roşie şi atât.
Câteva zile mai târziu, în faţa acelui cuvât şi-au găsit locul altele două, desenate cu prisos de ornament, cu vopsea neagră. Sunt un Monstru – scrie acum. Acum mesajul are un sens. Cineva a preluat cuvântul lăsat spre folosinţă pe peretele şcolii şi i-a dat întrebuinţarea pe care a găsit-o potrivită. Dacă primul mâzgălitor de pereţi alesese să păstreze pentru sine sensul mesajului, prin explicitare, cel de al doilea a făcut loc unei candide şi curioase mărturisiri.
Lucrurile s-ar fi oprit aici dacă, la doar câteva zile, aceeaşi vopsea roşie de la început nu ar fi adăugat încă un cuvânt: Nu Sunt un Monstru- devenise acum textul zugrăvit pe perete. Un fel de drept la replică. Omul era evident nemulţumit de felul în care zidul şcolii abuza de mesajul său iniţial. În faţa posterităţii simţea nevoia acestei esenţiale clarificări.
Au mai trecut nişte zile şi cuvinte noi s-au adăugat celor deja aflate acolo. De data asta cu vopsea albastră, în faţă s-au desenat două cuvinte: de ce. Iar la final s-a rotunjit, grav şi obez, un semn de întrebare. Afirmaţia de până mai ieri a devenit acum o curioasă interogaţie: De ce Nu Sunt un Monstru? O întrebare la fel de valabilă ca toate prostiuţele alea care de mii de ani trec drept temelie a filosofiei: cine suntem? de unde venim? de ce face berea spumă?
A trecut foarte puţină vreme până când între „monstru” şi semnul întrebării, un hâtru cu vopsea verde a înghesuit, aşa cum s-a putut, încă un cuvânt: simpatic. Aşa că acum întrebarea a căpătat o anume limpezime: De ce Nu Sunt un Monstru simpatic? Echivocul e evacuat, lucrurile par cumva lămurite. Mai lipseşte răspunsul la curioasa întrebare pentru ca pământul să îşi poată urma învârtirea pe osie. Iar răspunsul, cu litere albastre, nu întârzie să apară: „Fincă mâzgâleşti zidurile şcoli analfabetule!”
Îngerii şi demonii sunt nişte chestii atât de demodate.
Facebook Comments