Programul de vizionare

N-am crezut niciodată că o să ajung să scriu despre Remus Cernea. Ce naiba să scrii? Despre ce naiba să vorbeşti? E ca şi cum ai scrie despre lungimea, lăţimea şi greutatea vidului. Un fel de scrutare a găurii din gogoaşă. Sunt, totuşi, la vârsta la care nici măcar eu însumi nu mă mai pot surprinde; nici măcar când ajung să scriu despre tot felul de caraghioşi.

Există o categorie de făpturi căpiate de nevoia disperată, absolut disperată, de a obţine puţină atenţie, de a palma un dram de băgare în seamă, cu orice preţ, prin orice mijloace. Personajele astea n-au simţul ridicolului, nu sunt stânjenite de evidenţa inadecvării, nu se simt invadate de jenă atunci când testează, cu devotată şi îndârjită hotărâre, toate formele de expresie pe care le poate lua prostia.  Făpturile despre care vorbesc au o singură chestie încapsulată în neuroni: programul de vizionare. Şi ca să fie bine înţeles, e vorba despre programul după care se oferă ei vizionării. Pentru că datoria noastră, ca trăitori în această margine a geografiei, pe această fâşie a istoriei, e ca periodic să ne rezervăm timp pentru a observa că aceste făpturi există, respiră, dorm, râgâie şi cuvântează – cu o insistenţă nicicum argumentabilă raţional. Remus Cernea face parte din categoria asta zoologică.

În mod normal, existenţa sau inexistenţa unui astfel de personaj nu are de ce mă/ne interesa. E treaba lui cum îşi organizează viaţă, programul de nani, vizitele la frizeri şi seria de repausuri care alcătuiesc biografia-i. Şi e la fel de liber ca oricare dintre noi să fie stupid, dar cu respectarea regulilor fizicii, chestiune asupra căreia trebuie să insist: mai mult de 24 de ore pe zi nu se poate, monşer, chiar dacă ai fost ales pe listele USL. Repet, am o natură rezonabil de tolerantă, aşa că nu e treaba mea cum îşi gestionează un astfel de personaj ridicolul. Cum domnul Cernea e foarte, foarte nou în câmpia muncii şi nu are încă bine lămurite mecanismele după care funcţionează lucrurile aici, trebuie să-i explic, foarte concis care e situaţia, care sunt raporturile dintre noi şi cum merge drăcia. Deci, lucrurile stau aşa, domnu’ Cernea: eu îţi plătesc leafa, adică sunt angajatorul dumitale. Dumneata eşti salariatul meu. E simplu. Cantitatea asta de informaţie poate fi procesată chiar şi de o minte extrem de odihnită. Acum, raporturile dintre angajator şi angajat stau astfel: eu îţi spun ce să faci şi tu faci. E drept că trăim în România şi pe aici funcţionează regula balamucului, dar în principiu lucrurile stau cam aşa cum îţi zic eu.

În cazul ăsta avem de a face cu o situaţie uşor atipică. Pentru că eu, angajator, nu l-am angajat niciodată pe caraghiosul ăsta. M-am trezit cu el pe lista de salariaţi si asta e. Dar asta face parte din categoria conflictelor dintre codul muncii şi democraţie pe care n-o să stăm să le discutăm acum.

Bun. Până aici totul simplu şi clar, s-a înţeles de la ce plecăm. Din ’90 încoace, de la Brătianu Cartof, în Parlamentul României a fost cultivată cu osărdie prezenţa caraghioşilor de tot felul. Eu, angajator, cu alte cuvinte, m-am trezit pe lista de plată cu tot felul de Bulă aduşi acolo de erori de logică, prostia maselor şi bancuri proaste ale destinului. E ok, ne-am obişnuit şi cu asta. Acum ne luptăm cu promoţia 2012 de alde Bulă. Personajul despre care vorbim face parte din categoria asta. A ajuns parlamentar într-un context care a permis mărirea şeptelului de parlamentari cu impresionante cantităţi de Bulă şi Alinuţa. Lucru greu de digerat, dar peste care s-ar putea trece. Înainte a mai lucrat într-un loc. I-a fost consilier lui Ponta. Şi vedeţi cum e cu Ponta acum.

Să revenim. De câteva zile făptura e frământată de chestii grave. Petrece îngrozitor de mult timp pe chat şi pe Facebook şi s-a decis să-şi folosească legitimaţia de parlamentar pentru a deveni vocea piţigăiată a chatului în politică. Aşa că adună teme de mai mare sau mai mic interes ( judece fiecare!), dar cu mare potenţial de tămbălău şi le foloseşte pentru a-şi aglomera programul de vizionare. Mai întâi l-a deranjat la breton chestiunea finanţării cultelor religioase. Sigur, subiect relativ interesant, despre care toţi au păreri pe Facebook, despre care chiar, la rigoare, putem discuta şi serios, într-o după-amiază, dacă plouă şi nu putem ieşi din casă. Subiectul există, nu e esenţial, dar poate fi făcut să pară important în lipsă de alte treburi, aşa că la o adică poate fi discutat la fel de bine ca oricare altul. Dar nu asta interesa genul de făptură despre care vorbim. Oamenii de conştiinţă dezbat idei, cărturarii dezbat teze, oamenii cu o biografie dezbat experienţe. Făpturile fac tărăboi ca să îşi aglomereze programul de vizionare.

N-au trecut două zile şi tulburatul domn Cernea a abandonat chestiunea finanţării popilor – potenţialul de balamuc fusese în întregime epuizat. Aşa că a găsit alt găoz în care să-şi vâre nasul: grava şi acuta problemă a nunţii la poponari. De ce? Pentru că are potenţial de tămbălău, aduce târlă de zevzeci la vizionare.

Acum să ne înţelegem. Nu mă interesează dacă poponarii vor să se însoare. Nici dacă vor să se mărite. Nu-i treaba mea. Îi priveşte. Subiect închis. Pa. În acelaşi timp nu cred că a devenit biserica autoritatea supremă în materie de găuri – că văd că toţi aduc argumente popeşti în discuţie. Biserica poa’ să nu-i cunune dacă nu e de acord şi gata. Statul are treaba lui, nu are treabă cu popii şi trebuie să decidă asupra chestiunii ţinând seama de largul interes al societăţii. Şi ajunge, că acum nu vorbim despre nuntă la poponari. Deci s-a reţinut. Nu mă interesează dacă ăştia se mărita sau nu. Subiectul ăsta nu e o urgenţă pentru mine angajator. Nici săptămâna asta, nici săptămâna viitoare.

De ce şi-a băgat nasul Cernea în chestia asta? N-am lămurit-o deja? Ca să se bage în seamă. Să dea încă o dată zălog umanităţii asupra existenţei sale şi asupra enormului ridicol în care se mişcă. Ori eu nu-i platesc leafa ca să fie tabloidul de la bufetul Parlamentului. Repet, nu discutăm fondul, subiectul căsătoriei popo în sine, pentru că nu mă interesează, de fapt, nici pe mine, nici pe Cernea. Pe el îl interesează însă circul, pe mine nu. Iar leafa i-o plătesc eu.

Acum, sigur, poate printre angajatorii lui Cernea există şi poponari care au nevoie de lobbyst. Atunci se poate proceda simplu. Cernea locuieşte cu mămica, aşa cum face orice politician inteligent, matur, independent şi de mare rigoare intelectuală. Ia să meargă el într-o seară acasă, la mămica, împreună cu iubitul său, viitorul soţ. Şi să zguduie arcurile de la dormeză toata noaptea. Iar în zori să-i ceara consimţământul mămicii ca să se mărite. După aia să vină la noi să discutăm şi propunerea de lege.

Există subiecte ( nu e cazul acum, totuşi) serioase, grave, care dacă trec prin mâini nepotrivite capăt o duhoare insuportabilă. Patriotismul e nobil, naţionalismul (între nişte limite) e prizabil. Când însă subiectele astea încap în clonţul unui Vadim sau Tokes, tot adevărul lor s-a prefăcut în rahat.

Cu siguranţă subiectele cu potenţial de tămbălău nu se termină acum şi făptura mai are multe ore de vizionare în proiect. Nu l-aş fi băgat în seamă pe Bulă ăsta. E doar încă un caraghios din puhoiul care a umplut politica. L-a băgat în seamă Ponta şi asta spune multe. Personajul era benign. Ridicol, dar benign. Râdeam de el, făceam caterincă şi-l uitam. Asta până acum. De când îi plătesc leafa şi şoferul, caraghiosul a devenit agresiv. Vrea mai multă băgare în seamă. Şi nu mai e în regulă. Nu pentru că subiectele cu care vrea să se bage în seamă nu există. Nu pentru că aceste subiecte nu ar trebui, la un moment sau altul, discutate, în mod responsabil, cu maximă cumpătare şi bun-simţ. Ci fiindcă m-am săturat de tupeişti, de sferto-docţi, caraghioşi şi papiţoi care confundă instituţia Parlamentului cu arena circului personal, în care pot face pe saltimbancii doar pentru a se băga în seamă. Şi mai ales pentru că înainte de a-ţi da cu părerea despre felul în care trebuie rânduită acea societate ar trebui să fi făcut ceva, oricât de puţin, pentru acea societate, nu doar sa-i ceri mămicii bani de şosete şi să scrii cu spray-ul pe ziduri năstruşnicii. Iar dacă vrei atenţie cu orice preţ… poftim! o primeşti!

Un singur lucru m-a scos întotdeauna din sărite mai tare  decât fanatismul religios: ateismul militant. Şi mai adaug că un singur lucru e mai supărător decât totalitarismul, sistemul în care se aude o singură voce: sistemul în care se trezesc behăind toţi imbecilii.

Week end plăcut. Ne vedem după amiază, de la ora 15:00, la Antena 3, în emisiunea Cătălinei Porumbel. Că am program de vizionare.